Vocea Casandrei

Muzeul Țării Crișurilor Oradea a organizat în ianuarie un concurs de eseuri istorice, cu tema „24 ianuarie din perspectiva mea istorică”, destinat elevilor de gimnaziu și liceu. Publicăm în serial câteva din textele care i-au adus pe autori pe podium.

Citiți eseul semnat de Casandra Popa, locul I la Secțiunea Gimnaziu, cl. a VIII-a, Școala Generală Miron Pompiliu, Ștei; profesor coordonator Cornelia Anca Popa.

Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Române, denumită și Mica Unire, a fost considerată un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească. A fost realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și este, de asemenea, prima etapă în înfăptuirea statului unitar român modern. Se celebrează an de an pe data de 24 ianuarie, ilustrând curajul și fermitatea mai marilor noștri străbuni.

Procesul a început în timpul domniilor lui Mihail Sturza, respectiv Gheorghe Bibescu, odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832. Muntenia și Moldova stipulează necesitatea unificării politice, fapt pentru care au fost supuse unor acorduri vamale stricte.

Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească.

Se iscă Războiul Crimeii (1853-1856), în urma căruia puterile învingătoare, Franța și Anglia, stăvilesc ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos. Lipsa de consolidare efectivă a Imperiului Otoman afectează îndeosebi principatele, creând un context favorabil realizării unirii. După război, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad. 

În 1857, Marile Puteri acordă regiunilor amintite dreptul organizării unui referendum despre Unire. Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei. Locuitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că marea majoritate a bucureştenilor a fost mobilizată pentru a susţine candidatura lui Cuza.

În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte. Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale.

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu , inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.

În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu . Lungimea liniei avea 70 km, la un preț de construcție de 196.500 franci pe kilometru.

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii. Acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții, hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866.

La aceasta a contribuit însuși Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin, precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857. Acest fapt a fost susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor.“

Două zile mai târziu, Cuza – împreună cu soția, amanta și cei doi fii – a părăsit Bucureștiul spre Brașov.

CASANDRA POPA

BIBLIOGRAFIE

Rowikipedia.org

Radioromaniacultural.ro

Ziarulunirea.ro

Libertatea.ro

Alba24.ro

Românii la 1859, volumul 2: Unirea Principatelor Române în conștiința europeană, de Ion Ardeleanu

O istorie a principatelor române. De la emancipare politică la unire. 1769-1859

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s