Ce este de fapt iubirea? Ce vrea ea să spună, prin mii de exprimări indirecte și incorecte, pe care ni le adresează atunci când suntem mai nepregătiți, când o așteptăm sau nu o vrem, când tânjim să simțim acel ceva despre care se vorbește doar în romanele de dragoste, acel sentiment pe care nimeni nu știe să-l explice întru totul?

Ce este acea senzație despre care lumea umană spune că e inimaginabilă, fiorul care te cuprinde atunci când simți atingerile trupești ale unor suflete corupte de plăceri nevinovate, dar tremurul urmelor de tristețe amară? El de ce există dacă iubirea ar trebui să fie un sentiment atât de pașnic? De ce există războiul din iubire când aceasta ar trebui să dăinuie doar pentru a satisface nevoile sufletești? De ce iubirea adevărată e atât de greu de simțit și atât de ușor de confundat cu agoniile omenești?

Dacă doar în universul nostru, al pământenilor, își croiește drumul astfel de senzații inexplicabile? Dacă această senzație nu există, iar noi, ființele crescute ca fiind oameni o percepem ca fiind una dintre cele mai pure sentimente, trăind într-o iluzie continuă, dezbătând probleme de dezvoltare personală pentru a înțelege ceea ce simțim când aceste senzații de fapt nu există și sunt doar semnale de alarmă ale sufletului care încearcă să comunice cu sinele propriu? Dacă personajele din viața noastră sunt proprii creații ale sufletului, pe care ni le trimite în scopul de a comunica într-un fel sau altul, până în momentul trezirii conștiinței superioare și ele există doar în propria minte, blocați într-un val de idei concepute de percepția umană, punând întrebări peste întrebări la care răspunsul îl pierdem printre firele cărunte ale naturii omenești?

Ce este de fapt acea senzație numită „fluturi în stomac”, care ne face să ne dăm seama că se întâmplă ceva neobișnuit prin corpul nostru, provocat de încrucișarea cu un alt suflet pământean, pentru absența cunoștințelor perfect normală senzația de gol al fluturilor?

De ce numim iubirea iubire, când am putea-o numi confuzie? Pentru că până la urmă, înlocuim iubirea cu acest tip de confuzie mentală, aceste semne de întrebare la care nu are nimeni răspuns, și chiar dacă la final răspunsul se află și iubirea se simte în adevăratul sens al cuvântului, cum se simte de fapt ea?

Ei bine… Mi-e dor de mine câteodată… De acea inocență și naivitate cu care simțeam acest sentiment incert, de iubire, sentiment atât de curat, venit din sufletul unei fetițe înverșunate și sigură în propriile credințe…

De ce? De ce numesc senzația de melancolie, de durere suportabilă pe care sufletul mi-o transpune prin cuvinte, dor? În cele din urmă, am reușit să ajung la concluzia că de fapt nu se numește dor, ci îi pot spune apăsare a legăturilor nerupte cu trecutul omenesc, căci dorul mai poate fi numit drog, ne face să devenim dependenți de el dacă nu-l știm canaliza în pricina reținerii a experiențelor din încarnarea ființei energetice în corp uman.

Și până în prezent, oare am descoperit ce înseamnă acest sentiment de neclaritate, de emoții necontrolate, de tortură sub înfățișare a unei iluzii a purității sau de mână dumnezeiască pusă pe capul purtătorului?

MARIA OȚELAC

Sursă portret generic: fototeca personală Maria Oțelac

Maria Oțelac, elevă la Colegiul Tehnic Ioan Ciordaș Beiuș, este coordonată de dna Gabriela Briscan, profesoară de Limba și literatura română.