Mă legănam încet în tandem cu vântul pe balansoarul din curtea bunicilor mei, lăsând clipele să se scurgă. Răsfoiam pagină cu pagină, permițându-i minții mele să se piardă printre rândurile înghesuite pe foi. Deși era o zi fierbinte și eram în vacanță, nu mă puteam detașa complet de învățat. Când doar stăteam, simțeam că pierd timpul, că am o putere, pe care o irosesc, așa că în orice moment încerc să învăț ceva nou. Nu am învățat niciodată pentru profesori, note, nici măcar pentru părinții mei, mereu am facut-o pentru mine, pentru a avea viața pe care mi-o doresc, pe care știu că o merit și pentru ca nimeni să nu îmi poată lua locul.

Școala ar trebui să fie locul care ne ajută să creștem și care ne oferă posibilitatea de a fi ce vrem cu adevărat, dar din păcate mulți elevi ajung să nu învețe pentru că nu sunt atrași de materia grea predată de profesori, fiind numiți leneși sau inculți, în loc să se găsească domenii care să-i atragă și în care să profeseze. Școala ne învață să ascultăm, să tocim fără măcar a gândi și ne scoate mereu în evidență defectele, minusurile, lucrurile la care nu ne pricepem. Aceasta vrea să creeze roboți, în loc să ajute copiii să urmeze fiecare drumuri diferite, care îi reprezintă.

Asemenea conversații am purtat cu bunicul meu încă de la o vârstă fragedă, acesta fiind cândva profesor de istorie, aici, în sat. Chiar dacă eu învățam la oraș, mi-aș fi dorit să am profesori ca el, care să pună accent pe calitate nu pe cantitate, care să se asigure că elevii au înțeles totul, pentru a le fi de folos pe viitor. Plăcerea lui era să știe că cei mici plecau cu lecția învățată de la școală și se puteau bucura de jocurile copilăriei, cât mai aveau ocazia, în loc să stea cu orele să tocească pagini întregi, care li s-ar fi șters din minte imediat după extemporal. Bunicul le permitea elevilor să meargă la baie, să mănânce, dar cel mai important, îi încuraja să pornescă conversații prin adresarea de întrebări. Dacă aceștia nu doreau să pornească discuții, le pornea bunicul meu, punând întrebări de genul :Ce ați fi făcut voi în locul lui..?, Ce învățături tragem din…?, Puteți prezenta cum, în zilele noastre această istorie se repetă…?, Eu cred că…, voi ce spuneți?. Așa decurgeau toate orele. Bunicul prefera ca elevii lui să rămână cu niște idei importante care poate pe viitor le vor folosi, decât să învețe mecanic 10 pagini, dar să nu-și poată exprima punctul de vedere și să nu poată lupta pentru ceea ce cred ei.

Astăzi se împlineau exact 10 ani de când acesta a ieșit din învățământ, dar chiar bolnav și învârstă fiind, încă pregătește din plăcere elevi pentru examenul de bacalaureat și împrumută cărți copiilor pasionați de citit.

Ridic ochii din carte și-l surprind venind spre mine.

– Ce faci?

– Citesc.

– Hmm… Spartacus. Ce părere ai de carte?

Mereu când vorbeam cu bunicul calculam atent cuvintele pe care urma să le rostesc, nu pentru că m-ar fi judecat, ci pentru că voiam ca răspunsurile mele să-i umple sufletul de mândrie.

– E interesantă, nu vreau să mint, dar uneori ritmul este cam lent, iar personajele pot fi atât de filozofice…

Un zâmbet îi invadă fața.

– Așa este. Văd că mai ai puțin și o termini. A meritat să o citești sau a fost o pierdere de timp?

– Cred că a meritat. Îmi plac cărțile în care se conturează puterea unor personaje care refuză să se resemneze și luptă pentru idealurile lor. Spartacus a luptat pentru drepturile lui, chiar dacă lupta era clar una inegală.

– Mă bucur că ai privit cartea din această perspectivă și nu doar ai citit-o pe grabă să scapi.

– Acesta este tot farmecul. Oare se poate numi că ai citit cu adevărat o carte, dacă nu- i prinzi esența?

Bunicul începu să râdă.

– Oare pe cine semeni tu așa deșteaptă?… Mi se pare mie sau e cineva la poartă?

– Cred că este.

Bunicul se îndreptă curios spre poartă, iar eu l-am urmat. Nu așteptam musafiri.

Înaintea noastră, afișând zâmbete sincere, se aflau șase tineri până în 30 de ani. Privirea bunicului se lumină după câteva clipe, când părea că i-a recunoscut pe cei din fața lui.

– Bună ziua, domn profesor! Sperăm să nu deranjăm.

– Nu, deloc! Vă rog, intrați! Apoi se întoarse la mine. Aceștia, draga mea, sunt foștii mei elevi, apoi își mută din nou privirea la ei. Cu ce ocazie?

– Ne-am gândit să vă facem o surpriză, fiind ultima serie la care ați fost diriginte și am vrea să vă arătăm ceva.

O fată până în 28 de ani blondă, scundă și rotunjioară, cu obrajii roșii de la căldură și emoții scoate din ghiozdan și-i înmânează bunicului o carte înfășurată într-o copertă din piele , pe care am reușit să citesc Ascunși de lume.

– Ce este asta?

Fata începu să tremure de la adrenalina momentului, așa că un bărbat înalt și impunător, care dacă nu aș fi știut că e de o vârstă cu ceilalți străini, aș fi presupus că a are peste 40 de ani, din cauza oboselii care și-a lăsat amprenta prin niște cearcăne și riduri subțiri, dar și din vina bărbii dese pe care o purta, luă cuvântul:

– Ne-am adunat toți și am scris o carte despre dumneavoastră. Ne-am gândit că, dacă am face public modul de învățare pe care l-ați abordat ani de zile și prin care ați făcut sute de copii să iubească istoria și să conștientizeze importanța ei, nu doar pentru note , ci în special pentru propria lor persoană, poate s-ar schimba ceva în sistem. Acum, tinerii noștri au la dispoziție atâtea  resurse și informații, însă  le risipesc, școala susținând învățatul mecanic, de parcă un actor ar avea nevoie să știe în orice moment Teorema lui Pitagora.

Mi-am ascuns zâmbetul. Înțelegeam perfect ce voia să spună acesta.

– Cum ne-ați spus mereu, un om ar trebui să știe din toate, nu pe toate și ar trebui de mic încurajat și susținut să aleagă calea care i se potrivește. În loc să avem diversitate, punem persoane diferite, cu talente diferite să facă aceleași lucruri, iar apoi îi comparăm între ei spunând, X de ce poate și tu nu?, dar X, chiar dacă știe reolva acele probleme la matematică, poate nu e la fel de talentat la desen ca tine, de aceea el ar trebui să-și facă o carieră din ce știe, iar tu din ce știi. Despre asta este cartea. Despre faptul că este mai important cu ce rămâi decât ce și cât citești, că orele ar trebui să le stârnească curiozitate elevilor, nu să-i adoarmă și că fiecare suflet știe un cântec pe care nimeni altcineva nu-l poate cânta.

Îmi privesc bunicul în lacrimi. Nu știe, dar pentru mine e un Spartacus, care a luptat mereu pentru ce a considerat că trebuie, iar eu, acum, am puterea de a-i duce mai departe răscoala împotriva sistemului.

DARIA SUCIU, clasa a VIII-a,

Colegiul Național Iosif Vulcan Oradea

Daria Suciu este îndrumată la clasă de dna Lidia Urs, profesoară de Limba și literatura română.

Sursă portret Daria Suciu: fototeca personală