Lucrările video ale Oliviei Roșca evocă piesele disparate ale unui relicvar ready-made, selectate și recuperate cu o lucidă consecvență în timp real, de pe o plajă pe care o civilizație și-a trăit, cu toată fervoarea, propria catastrofă. Nu avem de-a face cu „povestiri vizuale”, ci cu resturi poetice ale unui timp care a ars prea repede, într-o lumină artificială de blow-up. Totul pare să vină dintr-un „acum” intricat cu un „după” deloc prietenos, bine echilibrat vizual într-un cocktail Molotov asamblat de un profesionist.

Olivia Roșca construiește mitologii personale în care simbolurile nu mai sunt vehicule de sens, ci umbre ale acestuia. Oglinda Lumii e spartă în fragmente asemeni unei grenade ce a lovit ținta, dar ținta nu e oarbă, nu e doar imaginea reflectată a lumii, ci e însăși lumea, cu toate cele ce sunt și vor fi fost ale ei. Păsările de hârtie nu mai planează. Lumina nu luminează, ci topește. Limbajul a devenit un colaj de hashtag-uri, distorsiuni sonore și fragmente baroce, un danț buf al unei lumi care nu mai știe ce și cui mai are de spus ceva, care și-a consumat sensul și acum mimează, sub masca unei glorioase resurecții, propria ei prăbușire.

Și totuși, acest haos elegant este definit, așa cum am spus, printr-o formă elegantă de luciditate și consecvență. Olivia Roșca nu oferă soluții, dar ne arată, cu mână sigură, ruinele. Nu oferă speranță, dar indică direcția în care s-a pierdut sensul. Cu gesturi precise, cu metafore vizuale limpezi și neliniștitoare, ea creează o artă video nu doar ca un artist, ci și ca un arheolog al viitorului. Iar pentru o conștiință imersivă, nimic în acest univers artistic nu este cu adevărat pierdut – pentru că pierderea însăși devine o formă de cunoaștere. Imaginile Oliviei Roșca nu înlănțuie litanii ce deplâng o umanitate pierdută, ci încearcă să o reamplaseze într-o poezie post-traumatică în care frica, manipularea, alienarea și căutarea mesajelor primordiale devin forme de memorie activă. In viziunea ei, arta sa nu propune soluții, ci creează spații de luciditate.

Astfel, prin felul ei de a ne pune oglinda lumii spartă în față, ne trezim întrebându-ne dacă nu cumva frumusețea e ultimul gest de luciditate înainte de colaps.

conf. univ. dr. RAMONA NOVICOV,

critic de artă

Acest eseu a intrat în catalogul expoziției de artă video Speculum Mundi a Oliviei Roșca, vernisată în 26 aprilie 2025, la Galeria de Artă Reperaj din Cetatea Oradea. Expoziția, curatoriată de Vioara Bara, poate fi vizitată până în 10 mai 2025.

Artwork: Olivia Roșca