Toată lumea se comportă normal, făcând lucruri firești, ceea ce nu ar trebui să mă surprindă deloc, doar pentru colegele mele de echipă este o zi oarecare de marți cu cer noros și vânt domol. Râsetele lor firave umplu încăperea largă, iar parfumurile lor amestecate îmi provoacă o stare de amețeală.

De jur împrejur admir grămada de halate de toate culorile și modelele întinse pe băncile din lemn vechi și uzat, peste care timpul a lăsat urme adânci, bănci care au susținut serii de sportivi încă de când au fost fabricate, care au văzut tristețea după meciurile pierdute și bucuria după cele câștigate, certuri și împăcări și care par din clipă în clipă că vor ceda sub greutatea atâtor halate și ghiozdane, care de care mai grele și mai voluminoase.

În momentul în care am intrat în vestiar, îmbrăcată mai elegant ca de obicei, abia respirând de la efortul depus la urcarea în grabă a scărilor care păreau că nu se mai termină, am recunoscut caloriferele care erau împodobite ca de obicei cu costume de polo și înot de diferite mărimi, brodate cu inițialele fetelor. Încetul cu încetul, caloriferele începeau să devină pustii și goale asemeni unor suflete rănite, deoarece fetele îmbrăcau fără niciun stres echipamentul, în timp ce își povesteau ultimele evenimente petrecute, una- alteia, vorbind tare, lucru care părea să nu deranjeze pe nimeni. Căști, papuci și ochelari de înot zburau în voie prin aer, dându-mi senzația că mă aflu pe un câmp de luptă.

Atunci când au părăsit zgomotos vestiarul, cu nasul pe sus, fără ca măcar să-mi arunce o privire, m-am simțit exact ca o umbră. Știm că propria noastră umbră ne urmărește mereu, îi simțim prezența, dar, dintr-un anumit motiv, alegem să o ignorăm pur și simplu, încercând să nu-i dăm importanță, poate pentru că într-adevăr este neimportantă, sau poate ne este frică să nu ne ia locul, astfel devenind noi o simplă umbră.

Asta este ceea ce gândesc oamenii. Mereu spun în sinea lor Ce milă mi-e de acest om al străzii, aș vrea să-l ajut cu adevărat, dar când se gândesc că, dacă i-ar da propria lor casă acelui om, ar ajunge ei simpli  cerșetori, se îndepărtează, bucurându-se doar că nu este el cel în necaz. Unii oameni sunt răi pur și simplu, în timp ce alții sunt așa pentru că alții au fost așa cu ei, dar cel mai des întâlnim oamenii care sunt răi din cauza fricii. Aceștia aleg să se poarte mizerabil înainte ca alții să se poată purta mizerabil cu ei, pentru că mereu este mai bine să vânezi decât să fii tu cel vânat.

Nu simțisem niciodată o voință mai arzătoare de a pleca de aici ca în acest moment. La bazin îmi petreceam cea mai mare parte din zi, dar chiar și așa, mereu mă simțeam o intrusă, o străină, nu simțeam că aparțin cu adevărat locului, chiar dacă era a doua casă pentru mine.

Am așteptat să plece toate fetele din vestiar, iar apoi m-am întins pe cea mai solidă dintre bănci, lăsându-mi șuvițele de păr să cadă liber, după voia lor. Șiroaie de lacrimi îmi alunecau încet pe obraji, întâlnind apoi gresia rece. Mi-am dus palmele la față, am inchis strâns ochii și, pentru câteva secunde, nu m-am mai gândit la absolut nimic. După câteva momente de liniște, m-am ridicat și am privit îngândurată pe geam. Știam că, dacă luam decizia să plec, nu mai aveam să mă întorc niciodată, așa ca am cântărit atent ideea. Dacă plecam, scăpam de toate răutățile care veneau de la fete și aveam în sfârșit liniște în suflet. Nu puteam înțelege ce făcusem atât de rău încât acestea să mă urască atât de mult. Știam că nu e un lucru bun să rămâi într-un loc în care nu te simți dorit, un loc care-ți provoacă doar suferință și care-ți fură lacrimi.

Știam cât de multe gloanțe am încasat de-a lungul anilor, dar cu toate acestea, singurul lucru care-mi năvălea în minte era momentul în care săream în apă. Atunci când temperatura corpului întâlnește apa rece ca gheața, toate grijile, supărările, stresul, totul dispare ca și cum nu ar fi existat. Să înot este cea mai bună terapie pentru mine, e momentul în care sunt singură, doar eu cu mine și momentul în care îmi permit să las gândurile să mă părăsească.

Sub apă, orice gălăgie dispare, orice se petrece afară este irelevant. Atunci când te concentrezi pe respirație și viteză, nu mai ai timp să meditezi asupra grijilor din viața de zi cu zi și astfel îți simți sufletul eliberat ca dintr-o strânsoare puternică. Atunci când trupul începe să te doară, sufletul uită să plângă, iar atunci când simți că nu mai poți, când corpul te lasă, aerul nu pare că te mai ajută și totuși continui să înoți, reușind să duci la capăt, descoperi câtă putere deții, pentru că puterea nu vine când e ușor, ci când te frângi pe dinăuntru, dar nu te oprești.

Astfel am decis să cobor în bazin, lăsând lacrimile pentru cei care au cu adevărat nevoie de ele. Eram pregătită să mă antrenez, nu ca să devin mai bună ca restul, ci ca să devin mai bună ca mine cea de ieri, pentru că adevăratul câștig este să evoluezi, fără scurtături, trecând cu capul sus prin toate greutățile, lăsându-i pe alții să vorbească, fiindcă doar oamenilor mărunți pe interior nu le place să te vadă mare.

Când am coborât scările care duceau din vestiar în bazin, prinsă în gânduri și fredonând încet o piesă pe care o auzisem la radio și mi-a rămas în minte, am dat peste una dintre fete care era încă îmbrăcată, probabil că întârziase, deoarece în graba ei a intrat direct în mine.

Am dat să-mi cer scuze, dar apoi mi-am dat seama cine se afla de fapt în acel hanorac mult prea larg pentru corpul ei firav. Sara mă privea cu un zămbet stângaci și cu niște ochi imenși. Era singura mea prietenă de la bazin, dar făcea cât o mie. Ea se număra printre puținele motive pentru care nu mă lăsam de polo. Mi-a fost alături mereu, m-a ascultat și mi-a luat de fiecare dată apararea. Mi-a adus lumina pe față când tot ce vedeam înainte era negru și nu m-a lăsat niciodată să mă simt nevaloroasă, fără scop. Sara nu ține locul celorlalte fete, dar când sunt cu ea restul sunt doar un zgomot slab pe fundal.

– La multi aniiiiii! a strigat, în timp ce mă strângea cu putere în brațe.

-Sara! Mulțumesc!

– Uite!

Mi-a înmânat o pungă de cadou.

– Parcă ai spus că nu vii la antrenament, pentru că te-ai îmbolnăvit.

– Chiar sunt răcită, dar sper că nu credeai că aș fi ratat ziua ta. Aș fi vrut să ajung mai repede, dar am încurcat tramvaiele.

Zâmbeam cu gura până la urechi, zâmbeam cu adevărat sincer, deoarece după ploaia de lacrimi mereu apare zâmbetul ca un curcubeu, doar trebuie să ai răbdare și speranță.

Am așteptat-o să se schimbe, iar apoi am luat-o ambele pe scări spre bazin. Antrenorul s-a supărat că am întârziat, dar Sara i-a spus că este ziua mea și astfel am fost iertate. Am luat-o de mână pe Sara și am sărit împreună în apă, urlând de bucurie. Pentru prima dată am realizat că nu voiam să stau în apă, ci voiam să ies cât mai repede afară, ca să-mi petrec timpul cu prietena mea. Niciodată nu am realizat pănă atunci că importante nu sunt grijile și problemele pentru care te scufunzi, ci clipele și persoanele pentru care vrei să ieși de sub apă.

DARIA SUCIU, clasa a VIII-a,

Colegiul Național Iosif Vulcan Oradea

Daria Suciu este îndrumată la clasă de dna Lidia Urs, profesoară de Limba și literatura română.

Sursă portret Daria Suciu: fototeca personală

SCHOOL Bit: Minds wide open