La sfârșitul unui eseu în care povestește cum l-a făcut Dumnezeu Sfânt pe ciobanul Ion, Constantin Noica exclamă: „Oare de ce tot ce e frumos la români este cu natură, cu ciobani și cu gingășie?”¹ Cu siguranță, marele filosof s-a gândit și la cele peste o mie de variante ale capodoperei folclorului românesc descoperite de Alecu Russo și publicate de Vasile Alecsandri în anul 1852. Acesta a botezat-o Miorița, deși în realitate ea se numea Cântec bătrânesc în Moldova și Țara Românească și Colinda păcurarului în Transilvania.

Falsificarea ideologică a unei opere sacre

În timpul regimului communist, Miorița se preda în școli într-o formă cenzurată, conform ideologiei materialiste care nu accepta nimic cu caracter religios. Motivațiile ciobanului mioritic – care le cere ortacilor să îl îngroape „în vârfuțul muntelui, la umbruța bradului, în ocolul oilor, în țărcuțul mieilor” – erau explicate elevilor prin simpla „dragoste de natură” și prin „atașamentul față de meșteșug”.

Această interpretare superficială constituie o gravă denaturare. Țăranul tradițional nu mergea la munte să se relaxeze, ci să-și văreze animalele; nu se ducea la pădure pentru plăcere, ci să-și taie lemne pentru foc sau construcții; nu vizita râul pentru agrement și plăcere, ci să-și pună cânepa la topit. Omul arhaic trăia în simbioză cu natura din necesitate existențială, nu din escapism romantic.

Revelația colindei cosmice

Norocul cercetării contemporane este că s-a păstrat o colindă veche, edificatoare pentru înțelegerea adevăratei dimensiuni spirituale a textului:

„Cocoș galben și-a cântat,
Zori dalbe s-au revărsat.
Răsai soare cu trei raze.
Întâia rază unde razăre?
Sus în naltul cerului, de-a direapta Tatălui.
A doua rază unde razăre?
Jos în șesul câmpului, în coarnele plugului, în spicele grâului.
A treia rază unde razăre?
Sus, în vârful munților, la umbruța bradului,
În staulul oilor, în țărcuțul mieilor, în coadele strungilor.”

Această cosmogonie populară prezintă o structură teologică remarcabilă. Prima rază, cea mai importantă, razăre „în înaltul cerului, de-a direapta Tatălui” – mesaj care corespunde rugăciunii creștine:

„Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ.”

A doua rază luminează „spicele grâului”, care ne asigură „pâinea noastră cea de toate zilele” – din nou, o corespondență directă cu textul evanghelic.

Prin urmare, ciobanul mioritic alege acel loc nu din dragoste pentru natură și meșteșug, ci pentru că era un locus sacer, marcat de cea de-a treia rază a Soarelui divin.

Dimensiunea rituală: moartea sacrificială

Acceptarea morții fără împotrivire – deși păcurarul nostru era „cel mai voinic” – nu poate fi explicată prin așa-zisul fatalism românesc („ce ți-e scris în frunte ți-e pus”) sau prin lașitate, ci prin dimensiunea rituală a gestului.

Primul cercetător care a intuit caracterul ritual al morții păcurarului a fost Tudor Speranția². El vede în Miorița ecoul unei morți ritualice, afirmând că aceasta nu este un cântec sau o doină, ci un mit sau o legendă. Acestei interpretări i s-au alăturat de-a lungul anilor Petre Pandrea, Dimitrie Caracostea, Haralamb Georgescu și alți cercetători³.

În varianta culeasă în Maramureș, la Vișeu, aflăm că „trei păcurărași pe munte voroveau de zile sfinte, din părinți îs păcurari și toți trei îs veri primari”. Fiind vară, se poate afirma cu certitudine că este vorba de marile sărbători neolitice prilejuite de solstițiul de vară. Expresia „de zile sfinte” aparține vocabularului religios, fiind greu de acceptat că niște criminali obișnuiți ar avea asemenea preocupări spirituale.

Solul lui Zalmoxis

Mai relevantă este folosirea apelativului „frate” și tandrețea cu care cei doi păcurari se adresează victimei. Ei îl întrebă: „Frate, cum îți vrei moartea?” sau, în alte variante, „Ce mortiță îți vrei tu ție?” Fiind vorba despre viață și moarte, nu poate fi decât un ritual sacru.

Varianta culeasă la Ieud, tot în Maramureș, ne apropie și mai mult de adevăr: „Oile le-a înturnat, lui grea lege i-o picat. Să-l împuște or să-l taie, or să-l puie în trei fârtaie. Să-l taie or să-l împuște, or să-l puie în trei țepuște.” Aceste versuri ne duc direct la Herodot⁴, care a consemnat că dacii trimiteau din cinci în cinci ani un sol la Zalmoxis, prin intermediul căruia îi transmiteau doleanțele lor. Solul era ales prin tragere la sorți – „lui grea lege i-o picat” – dintre cei mai merituoși tineri inițiați în religia zalmoxiană, aparținând clasei nobiliare a tarabostilor⁵.

După ce îi se comunica mesajul, acesta era aruncat de pe o înălțime în trei suliți. Nu este vorba de fatalism, ci de o moarte sacrificială cu valoare cosmică.

Comparația aztecă: voluntarul sacru

Aceste ritualuri au fost practicate de toate popoarele antice. Bernard Díaz del Castillo în lucrarea Historia verdadera de la conquista de la Nueva España⁶, descrie ritualul de sacrificiu al aztecilor, la care a fost martor ca soldat în armata conquistadorului Hernán Cortés.

Majoritatea celor sacrificați erau prizonieri de război, dar existau și voluntari, selecționați cu 12 luni înainte, doar din familiile nobile. Sângele și inimile celor sacrificați erau oferite zeului soarelui, zeului războiului și zeului ploii. Primul dintre aceștia, cel mai important, era într-o luptă continuă cu Întunericul – o singură luptă dacă pierdea, întunericul veșnic ar fi putut cuprinde tot pământul și asta ar fi însemnat sfârșitul lumii.

Voluntarul era onorat ca un zeu în ultimele patru luni, purtând pene roșii și bijuterii de aur, căci nu oricine avea onoarea de a fi trimis la Zeul Suprem.

Portretul războinicului ales

Similitudinile dintre voluntarul aztec și solul dac, respectiv ciobanul mioritic, sunt evidente. Prima: ambii sunt curajoși și senini în fața morții, fără să se împotrivească. A doua: sunt războinici voinici dintr-o familie nobilă, aleși prin selecție, respectiv tragere la sorți. A treia: obligatoriu cu trăsături frumoase.

Numeroasele și emoționantele referiri la frumusețea fizică nu pot fi explicate alt fel. În varianta lui Alecsandri: „n-ați văzut, văzut, nu mi-ați cunoscut, / mândru ciobănel / tras printr-un inel, / fețișoara lui spuma laptelui, / mustăcioara lui spicul grâului, / perișorul lui pana corbului, / ochișorii lui mura câmpului.” Sau în varianta din Transilvania, din Țara -Zarandului: „n-ați vait, vait, nu mi-ați întâlnit, / pe al meu Pătruț, ciobănaș micuț, / cu păr gălbenuț, floare de spicuț, / cu ochi viorele, / ce scapăr ca stele, / cu dor și cu jele pe zilele mele, / mândru la privire și duios la fire.”

Tudor Speranția observa că în cursul veacurilor, înțelesul primordial s-a pierdut, subiectul s-a trivializat, până a devenit ucidere în scop de jefuire. Au rămas însă componentele și a rămas atmosfera tragică, apăsătoare, mistică.

Intelectualitatea română, îndeosebi scriitorii de odinioară, s-au entuziasmat de valoarea artistică a poemului și au simțit că el cuprinde „un mister tainic, față de care genunchiul se pleacă fără voie”⁷.

Miorița ca document antropologic

Miorița transcende dimensiunea estetică, pentru a deveni un document antropologic de excepțională valoare. Ea păstrează, în straturile sale semantice profunde, memoria unei lumi spirituale în care moartea rituală avea valoare cosmică, iar individul se sacrifica pentru echilibrul universal.

Această interpretare nu diminuează cu nimic valoarea artistică a baladei, ci o amplifică, oferindu-i o profunzime pe care exegeza superficială a trecut-o cu vederea. Miorița rămâne astfel nu doar o capodoperă a literaturii orale românești, ci și o fereastră către universul spiritual al strămoșilor noștri.

Note bibliografice:

¹ Constantin Noica, Sentimentul românesc al ființei, Editura Humanitas, București, 1996
² Tudor Speranția, Caracterul ritual al morții în Miorița, în Revista de folclor, vol. III, 1958
³ Pentru o sinteză a interpretărilor rituale ale Mioriței, vezi Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, Editura Minerva, București, 1981
⁴ Herodot, Istorii, IV, 94-96, Editura Minerva, București, 1961
⁵ Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis Han, Editura Humanitas, București, 1995
⁶ Bernal Díaz del Castillo, Historia verdadera de la conquista de la Nueva España, Academia Mexicana de la Lengua, Mexico, 2013, http://www.archive.org
⁷ Lucian Blaga, Trilogia culturii, Editura Humanitas, București, 1996

prof. ALEXANDRU SANISLAV

Fotografii: Vasile Gheorghe