Pornind de la ideea Liei Marinela Avram, Proiectul Educațional Județean „Fii curajos, vorbește!” a fost mult mai mult decât despre public speaking, a fost despre puterea copilului de a-și afirma vocea interioară, de a accesa curajul de a fi auzit, văzut și acceptat, într-un mediu care oferă siguranță. Despre a comunica nonviolent, chiar asertiv, ceea ce simte, ce gândește, sau ce are nevoie, fie că o face în fața unui coleg, a unui profesor, într-o echipă, sau în fața clasei. De altfel, a avea curajul de a vorbi nu ține doar de o scenă și un microfon, ci de orice context în care copilul exersează exprimarea emoțiilor, părerea personală, felul propriu de a vorbi, exprimarea firească, autentică.

Abordarea emoțiilor la clasa pregătitoare

La clasa pregătitoare, am abordat și subiecte despre cunoașterea și recunoașterea unor emoții, despre modalitățile de a schimba gândul din spatele emoției și cum să integrăm emoțiile în viața noastră, pentru ca ele să ne sprijine și nu să ne saboteze. Emoțiile precum: frica, rușinea sau furia nu sunt obstacole de netrecut, ci semnale interne care ne indică unde se află provocarea, unde e rana, unde e nevoie de creștere. Să nu negăm emoția, ci să o integrăm în procesul decizional. Atunci când un copil învață să spună „Mi-e teamă, dar caut soluții.”, el nu doar că își dezvoltă abilitatea de a face față provocărilor, ci și încrederea în sine.

Am început prin a discuta, pe înțelesul lor, despre ,,Harta conștiinței”, a lui David Hawkins. Prin discuții libere, multe jocuri, exerciții de conștientizare corporală, elevii au învățat că a vorbi despre emoții nu e un semn de slăbiciune, ci de putere. Fiecare nivel din piramidă a devenit o „stație” emoțională, de la tristețe, frică, furie, până la curaj și bucurie. Copiii au fost invitați să exploreze aceste stații prin jocuri și întrebări de explorare: „Ce culoare are pentru tine curajul? Dar frica?”, „Ce putem face când suntem triști?”, ,,Cum putem îmblânzi furia?”. Atunci când copiii sunt învățați să fie curioși și blânzi cu ceea ce simt, ei devin adevărați exploratori ai lumii lor interioare. Pentru familiarizarea cu emoțiile, am folosit jocurile ,,Emoția din jurul meu / din mine” (cu imagini și bilețele), apoi ,,Detectivul emoțiilor” (a mima o emoție / a recita o strofă pe diferite tonuri: ton bucuros / fricos / rușinos / furios / calm ) și ,,Semaforul emoțiilor”.

Observarea și recunoașterea emoțiilor este ca și cum ai aprinde o lanternă în interiorul tău: îți luminează gândurile care le-au provocat. Emoțiile nu apar din senin. Ele sunt răspunsuri la felul în care interpretăm o situație, iar acea interpretare (percepția) vine din gânduri, convingeri sau amintiri. Emoția este semnalul, iar gândul este sursa. De exemplu, dacă simți frică, poate în spate se află gândul: „Nu sunt în siguranță” sau „Nu voi reuși”. Când recunoști emoția („Simt furie. Nu ,,sunt furios”.), te poți întreba: „Ce gând m-a făcut să simt asta?” Poate: „Nu e corect ce s-a întâmplat.”, sau Nu sunt ascultat”.

Prin urmare, când ne gândim la ceva, acel gând ne face să simțim o emoție. Iar emoția ne face să ne comportăm într-un anumit fel. În situația în care un copil spune: „Nu o să reușesc să desenez frumos copacul.”, apare emoția de tristețe, iar comportamentul lui a fost de a renunța la desen și s-a ascuns sub bancă. E momentul de a empatiza cu el și de a-l învăța să schimbe gândul: „Nu pot încă, dar pot încerca și va fi bine așa cum fac.” Apare emoția nouă, de bucurie, iar copilul desenează cu încredere.

Ca activitate pentru dezvoltarea acestei tehnici se poate folosi „Floarea gândurilor”: rădăcina=situația (ce s-a întâmplat); tulpina=gândul; petalele=emoția; frunza=comportamentul. Apoi se discută: „Ce gând ai avut?”, „Cum te-ai simțit?”, „Ce ai făcut?”. E utilă repetarea următoarei ,,legi a inteligenței emoționale”: ,,E ok să greșesc. Din greșeli învăț. Valoarea mea este aceeași. Voi putea face/învăța dacă exersez suficient de mult.” (Programul 4 PEACE – Simona Ciff).

„Semaforul emoțiilor”

,,Semaforul emoțiilor”: Emoțiile „pe roșu” (furie, rușine, frică, vinovăție) nu sunt dușmani ce trebuie învinși, ci semnale ale sufletului, care cer ascultare. Când copiii văd că emoțiile nu sunt „rele”, ci că pot fi înțelese, integrate și exprimate cu blândețe, ei încep să dezvolte acceptare de sine și respect față de ceilalți. Astfel, în loc de reacții, apar alegeri; în loc de tensiuni, apare iubire. Și nu doar la copii: această schimbare e molipsitoare. În familii și în clase unde emoțiile au voie să existe, crește capacitatea de apreciere și conexiune, iar acolo unde iubim, nu mai e loc de teamă. Îmbrățișările sincere creează punți între oameni, iar îmbrățișarea a făcut parte din proiect.

Frica nu este dușmanul nostru. Ea vine să ne protejeze, nu să ne sperie. La această vârstă, copiii se confruntă adesea cu teama de întuneric, de teste sau de ce vor zice ceilalți, teama de judecată. Noi am ales să privim frica cu blândețe și curiozitate. Am folosit tehnici care îi ajută pe cei mici să o înțeleagă și să o transforme: „Frica îți spune că ai nevoie de sprijin, nu că ești slab.” (din NLP, recadrarea fricii, ca semnal de protecție, nu de slăbiciune.); „Cum ar arăta frica ta dacă ar fi un animal?” (un arici / un cățel pe care îl pot îmblânzi, hrăni cu curaj și învăța să fie prietenos); „Cum ar arăta frica ta dacă ar fi un nor? Ce culoare ar avea?”, sau „Poți lăsa frica să plece, măcar un pic? Când?” (Metoda Sedona). Prin aceste metode, frica devine o poveste care poate fi spusă, ascultată și vindecată. Copilul învață că frica nu trebuie alungată, ci îmbrățișată și înțeleasă: care este gândul care a declanșat-o. Copiii au fost surprinși cât de ușor pot alege liniștea în locul fricii. Până la urmă, este vorba despre alegeri.

Identificarea temerilor reale

Despre frica de a vorbi în public, Ovidiu Oltean chiar precizează că ea nu există. Dar există ceva de care cu siguranță îți este frică. ,,De ce îmi este frică, de fapt?” S-ar putea să fie: mi-e frică de ce vor crede cei care mă ascultă, dacă mă bâlbâi, dacă greșesc, fac erori de vorbire, îmi încurc ideile, sau le uit și nu mai știu ce să zic; mi-e teamă că prezentarea nu va fi interesantă; mi-e teamă că nu voi ști să răspund la întrebări; mi-e teamă că nu mă vor înțelege; mi-e teamă că vor fi oameni critici care nu vor fi de acord cu mine; mi-e teamă că nu o să iasă așa cum mi-am planificat, mi-e teamă că vor râde de mine, etc.

Dacă simți că ești judecat, plantează o sămânță de acceptare: laudă sincer munca altcuiva, ascultă fără să întrerupi și, mai ales, evită bârfa, chiar și pasivă.

Gestionarea furiei prin exprimare creativă

Furia este o emoție primară, adesea declanșată de frustrare, durere, nedreptate sau lipsa controlului. Poate fi exprimată deschis, poate fi reprimată sau chiar manifestată pasiv-agresiv (prin sarcasm, tăcere, sau retragere). Gestionarea sănătoasă implică recunoaștere, exprimare asertivă și autoreglare. La furie, clasa noastră a experimentat situația unui băiat care a recunoscut că el simte foarte des această emoție. Într-adevăr, furia este una dintre cele mai greu de gestionat emoții la această vârstă. Am creat spațiu pentru exprimarea sănătoasă a furiei prin desen, modelaj, jocuri de rol. Prin folosirea mantrei din Ho’oponopono (Huna): „Îmi pare rău. Te rog să mă ierți. Mulțumesc. Te iubesc.”(adresate furiei), precum și prin exprimarea recunoștinței zilnic, se pot obține schimbări pozitive.

Exprimarea sănătoasă a furiei prin desen este o altă metodă eficientă și blândă prin care copiii pot da formă unei emoții intense, fără să o reprime sau să o transforme în comportament agresiv. L-am încurajat să deseneze furia ca pe un personaj care îl ajută să o recunoască și să o înțeleagă. El a desenat un dragon roșu, cu gheare, care scoate foc pe nări.

Prin această exprimare creativă, furia devine vizibilă, deci mai ușor de gestionat, o metaforă vizuală a emoției intense pe care o simte. Acest desen poate transmite: roșul-culoarea asociată cu furia-, impulsivitatea și energia explozivă. Alegerea ei indică o emoție puternică, greu de ținut în interior. Apoi, dragonul / dinozaurul este o figură impunătoare, adesea percepută ca puternică, periculoasă, chiar greu de controlat. Simbolizează cum se simte copilul: copleșit de o forță interioară. Ghearele accentuează ideea de agresivitate, dar poate fi și nevoia de apărare. Poate că băiatul nu vrea să rănească, ci să se protejeze, sau să fie auzit. El nu lovește pe ceilalți, doar țipă și se ascunde sub bancă, sau pune capul pe bancă. Prin desen, copilul poate spune: „Furia mea e mare și sperie, ca un dinozaur. Dar dacă o desenez, o pot vedea și înțelege.”. Copilul nu lovește, ci creează. Poate fi un punct de plecare pentru discuții blânde: „Ce face dinozaurul tău când e furios?”, „Cum îl putem liniști? . Desenul devine astfel o oglindă a sufletului, iar dinozaurul, un mesager care cere înțelegere, nu pedeapsă. Chiar și o foaie albă și un creion grafic, pus la îndemână pentru a exprima furia care ,,vine”, au fost de un real folos. După o vreme, copilul a dorit ca foaia lui să rămână albă și a preferat să respire atent.

Comunicarea fără presiune

Unii copii vorbesc doar când se joacă, iar în restul timpului par rușinoși, sau retrași. Acest comportament ascunde adesea o nevoie profundă de siguranță și încredere. Am încurajat copiii prin activități care nu pun presiune pe vorbire, ci o invită cu blândețe: jocuri cu piese LEGO, jocuri de rol cu marionete, povești în care personajele sunt timide, dar își găsesc vocea, și întrebări simple, care nu cer răspuns imediat. Am validat fiecare gest, privire sau șoaptă ca formă de comunicare, arătându-le că vocea lor contează, chiar și atunci când e abia o șoaptă. Astfel, copilul rușinos nu este forțat să vorbească, ci este încurajat să se exprime în ritmul său, cu respect și răbdare, iar fiecare cuvânt rostit devine o victorie a încrederii.

Rolul adultului în construirea siguranței emoționale

Rolul adultului este esențial în construirea unui spațiu de siguranță și încredere pentru copil, un spațiu în care vocea nu se ridică, ci se coboară cu blândețe, iar puterea nu se impune, ci se oferă ca sprijin. Copiii nu învață din frică, ci din relații care le oferă stabilitate emoțională. Atunci când un adult vorbește calm, dar ferm, ascultă cu răbdare și validează trăirile copilului, se creează un mediu propice dezvoltării. În locul autorității rigide, apare autoritatea afectivă, cea care ghidează, nu care controlează. Astfel, copilul învață că greșelile nu sunt pedepsite cu strigăte, ci înțelese și discutate. În acest spațiu, încrederea crește, iar copilul se simte suficient de în siguranță încât să fie sincer, curios și curajos, își observă și exprimă emoțiile cu încredere. Aceasta este baza inteligenței emoționale: să observi ce simți, să înțelegi și să alegi cum reacționezi.

Invitație la autenticitate

Proiectul educațional „Fii curajos, vorbește!”, conceput de Lia Avram și Cristița Luca, a fost o chemare la autenticitate, la învățare emoțională și dezvoltare personală. Sunt recunoscătoare pentru informațiile valoroase descoperite pe drum și pentru transformarea personală pe care proiectul a declanșat-o. Curajul, în cele din urmă, nu stă în pașii corecți, ci în decizia de a merge înainte, cu inima deschisă, cu curiozitate și încredere.

prof. MIHAIELA-DOINA COȘEREANU,

Școala Gimnazială Ioan Slavici, Oradea

Sursă imagine: fototeca Mihaiela Coșereanu