„Scopul evaluării nu este de a judeca un copil, ci de a-l ajuta să-și descopere potențialul și să crească armonios.” Maria Montessori

Evaluarea este o componentă esențială a procesului instructiv-educativ, a triadei instruire – predare – evaluare, având ca scop cunoașterea efectelor activității desfășurate, în vederea optimizării ei, pe baza colectării, organizării și interpretării rezultatelor obținute prin intermediul instrumentelor de evaluare.

Având ca scop cunoașterea și aprecierea nivelului de cunoștințe, dezvoltarea capacităților și deprinderilor elevilor, ea va oferi o imagine și asupra competențelor și aptitudinilor profesorului, presupunând o pregătire temeinică a acestuia. Ea este prezentă peste tot în activitatea profesorului, care nu poate realiza nicio secvență în care să nu implice o componentă evaluativă. Ea este o activitate a profesorului, deoarece trebuie să măsoare randamentul școlar, dar trebuie să-l determine pe copil să-și formeze o reprezentare corectă cu privire la nivelul lui de pregătire și să-și creioneze aspirațiile, interesele și valorile sociale, morale, profesionale. Din aceste motive, didactica modernă o consideră drept funcție fundamentală a procesului de învățământ și argumentează astfel integrarea organică a acesteia cu predarea și învățarea.

La disciplina Religie, evaluarea școlară „are un specific aparte în sensul că accentul trebuie să treacă de pe latura informativă pe cea formativă.” Obiectul evaluării îl reprezintă rezultatele școlare, cele mai importante fiind cunoștințele, abilitățile, atitudinile și competențele prevăzute de  programa școlară. Profesorul de religie are un rol esențial în cadrul procesului de evaluare, el trebuie să aibă mereu în vedere formarea elevilor în spiritul învățăturilor Mântuitorului Hristos, precum și evaluarea lor permanentă, raportată la modul în care aceștia își îndeplinesc datoriile pe care le au față de Dumnezeu, față de propria persoană și față de întreaga creație. El are datoria morală de a le fi mereu alături, de a-i sprijini la greu, de a le oferi încredere în ei, dar și de a-i îndrepta atunci când acțiunile lor sunt greșite. Iată de ce nu putem eluda evaluarea nici la disciplina religie!

Evaluarea, ca activitate în sine, cuprinde trei etape principale:

• măsurarea rezultatelor școlare prin procedee specifice, utilizând instrumente adecvate scopului urmărit (probe scrise / orale / practice, proiecte, portofolii etc.);                                             
• aprecierea acestor rezultate pe baza unor criterii unitare (bareme de corectare și notare, descriptori de performanță etc.);                                                                                                                  
• formularea concluziilor desprinse în urma interpretării rezultatelor obținute în vederea adoptării deciziei educaționale adecvate. 

Metodele tradiționale de evaluare sunt utilizate în special pentru evaluarea rezultatelor din domeniul cognitiv, se împart în: metode de evaluare orală, metode de evaluare scrisă și metode de evaluare a activității practice. În ultima perioadă, alături de aceste metode tradiționale sunt utilizate și metode moderne, ca „evaluare alternativă sau complementară”, destinate în special evaluării calitative.

Metoda de evaluare orală constă în expunerea cunoștințelor de către elevi, la care profesorul poate interveni cu întrebări și este un dialog între profesor-elev sau elev-elev. Lipsa de standardizare a probelor de evaluare orală le conferă un nivel mai ridicat de subiectivitate în raport cu cele scrise, generat inclusiv de abordarea inter-individuală (de la un profesor la altul) și intra-individuală (Ia  același profesor, dar în momente diferite). Privită din perspectiva elevilor, această metodă poate să-i dezavantajeze pe cei mai emotivi.                                                                               

Metoda de evaluare scrisă este evaluarea prin probe de control curente, din lecția de zi (lucrări neanunțate), evaluarea prin lucrări la sfârșit de unitate de învățare/ modul/ an școlar (anunțate și pregătite prin activități recapitulative) și evaluarea prin intermediul testelor standardizate (subiectele de la concursuri și olimpiade).                                                                 

Metoda de evaluare a activităților practice, la religie are în vedere: gesturi liturgice (reguli de închinare), abilități legate de utilizarea Bibliei (identificarea unui text în Sfânta Scriptură, a locurilor paralele etc.), abilități legate de utilizarea hărților (identificarea unor locuri biblice pe hartă), realizarea unor materiale care implică utilizarea unor cunoștințe (desene cu caracter religios, tabele cronologice, hărți, afișe, rebusuri, machete ale unei biserici etc.), interpretarea unei cântări religioase, colinde etc. Utilizarea manualului digital facilitează și evaluări ale activității practice, prin punerea elevilor în situații de învățare – evaluare prin intermediul jocurilor didactice.

Metodele moderne, alternative sau complementare de evaluare sunt: autoevaluarea, observarea sistematică a activității și a comportamentului elevilor, creații ale elevilor (compunerea, eseul, textul argumentativ), referatul, investigația, proiectul și portofoliul.

Autoevaluarea reprezintă acțiunea prin care o elevul își verifică, apreciază, analizează cu spirit critic, propriile cunoștințe, abilități, atitudini, comportamente și competențe, punându-se accent pe concordanța sau neconcordanța acestora cu învățăturile moral-religioase propovăduite de Biserică. Acest proces al autoevaluării începe încă din copilărie, sub îndrumarea familiei la început, continuă în școală sub supravegherea atentă a profesorului de religie dar și a celorlalte cadre didactice și se desăvârșește pe întreg parcursul vieții sub oblăduirea și purtarea de grijă a preotului duhovnic.

Observarea sistematică a activității și a comportamentului elevilor în clasă reprezintă produsul interacțiunii profesor-elev, care facilitează desprinderea unor concluzii referitoare la evoluția elevului.

Creații ale elevilor – în funcție de tipul și de nivelul de școlaritate la care se referă, acestea sunt: compunerea, eseul și textul argumentativ.

În funcție de nivelul de pregătire al elevilor și de subiectul ales, aceștia vor fi îndrumați să elaboreze diferite tipuri de compuneri, cum sunt: compunere pe baza unui text dat, pe baza unui șir de ilustrații sau a unui tablou, pe baza observațiilor și a impresiilor personale, pe baza unor cuvinte de sprijin și compunere liberă.

Subiectul eseului poate fi propus de către elevi sau de către profesor, pornind de la un text sau de la un aspect al realității. Elaborarea eseului poate fi în jurul unei idei-nucleu și dezvoltate pe un fir logic de înlănțuire a ideilor, fără o schemă rigidă, printr-o abordare originală. Eseul poate fi elaborat individual sau în grup.

Textul argumentativ reliefează capacitatea elevilor de a argumenta în scris o idee sau o teză în raport cu o temă putând fi evaluată pe baza unor criterii bine stabilite.

Aceste metode complementare oferă profesorului de religie o imagine de ansamblu a cunoștințelor și deprinderilor asimilate de către elevi, dând acestora din urmă posibilitatea de a demonstra ce știu să facă într-o situație concretă.

Referatul:este o lucrare științifică ce abordează o anumită temă sau problemă pe baza informației extrase din anumite resurse bibliografice, oferite de către profesor sau selectate de către elevi.

Proiectul este un demers inițiat în clasă de profesor și continuat de către elevi (în clasă sau acasă), pe durata unui număr de zile. Realizarea proiectului constă în colectarea datelor și realizarea produsului, urmată de prezentarea în fața clasei a unui raport asupra rezultatelor obținute.

Portofoliul este instrument de evaluare complexă, și în același timp o sursă de informații privind progresul elevilor pe anumite componente ale personalității lor, pe o perioadă mai mare de timp. Portofoliul cuprinde o colecție de activități realizate de elev pe o anumită temă. Evaluarea se face pe bază de criterii clare, progres, diversitate, relevanță.

Evaluarea la religie reprezintă un teritoriu problematic, dat fiind faptul că formarea atitudinilor și învățarea valorilor religioase este un demers complicat și de lungă durată, acestea fiind comportamente greu exteriorizabile și cuantificabile. Rezultatele școlare evaluate la religie nu trebuie să fie doar cele care țin de achizițiile cognitive, ci de capacitatea de utilizare a acestor informații, dar mai ales de achizițiile comportamentale și atitudinale.

După momentul în care se face evaluarea în raport cu desfășurarea procesului de învățare, putem identifica trei forme de evaluare:

• evaluarea inițială are ca scop stabilirii nivelului de pregătire al elevilor. Prin intermediul acesteia se identifică nivelul achizițiilor de cunoștințe, competențe și abilități ale elevilor. Informațiile obținute în urma realizării evaluări inițiale sprijină planificarea activității viitoare a profesorului;
• evaluarea continuă presupune verificarea rezultatelor pe parcursul procesului instructiv-educativ. Din acest motiv, efectele sale ameliorative asupra activității de învățare sunt considerabile, oferind permanent posibilitatea de raportare la obiectivele operaționale propuse și de evidențiere a progresului înregistrat;
• evaluarea sumativă se realizează prin verificarea rezultatelor pe perioade lungi, în general corespunzătoare intervalelor de învățare (modulelor), sau anului școlar, prin teste docimologice, examene. Evaluarea sumativă se concentrează mai ales asupra elementelor de permanență ale aplicării unor cunoștințe de bază, ale demonstrării unor abilități importante dobândite de elevi într-o perioadă mai lungă de instruire.

La disciplina Religie evaluarea are mai multe etape: în primul rând evaluarea evidențiază modul de însușire a noilor informații, după aceasta elevul poate să-și facă o autoevaluare, apoi elevul este invitat să-și evalueze relația sa cu semenii, și nu în ultimul rând  să-și facă o radiografiere obiectivă a stării lui duhovnicești și a sensului existenței sale, a relației lui cu Dumnezeu, cu părinții și cu semenii, a menirii lui în cadrul Bisericii și a societății. Această „evaluare” se face în cadrul Tainei Spovedaniei.

Importanța evaluării constă în faptul că: în funcție de rezultatele ei, profesorul poate să regleze și să amelioreze activitatea didactică; în urma ei, elevii vor afla modul în care au lucrat și ce mai au de făcut pentru a-și îmbunătăți rezultatele obținute; și, nu în ultimul rând, evaluarea arată profesorului în ce măsură au fost atinse obiectivele propuse, îl ajută să facă o diagnoză a progresului elevilor și să regleze activitățile acestora în funcție de posibilitățile lor bineînțeles, dacă este făcută în mod eficient.

Pentru ca tot acest demers să fie just, ar trebui să existe un echilibru în evaluare, între a fi obiectiv sau subiectiv. O evaluare obiectivă este o evaluare bazată pe criterii clare și măsurabile, bazată pe ceea ce elevul știe, face sau demonstrează; iar o evaluare subiectivă este atunci când interpretarea rezultatelor este influențată de percepția evaluatorului. Există câteva surse ale subiectivității: lipsa unor criterii clare și explicite (dacă nu există o grilă de evaluare sau un barem, profesorul poate interpreta diferit fiecare lucrare, chiar și la aceeași întrebare); influența relației personale – profesorii pot fi (chiar inconștient) mai indulgenți sau mai severi cu anumiți elevi; stereotipuri și prejudecăți (de gen, etnie, stil vestimentar, statut social etc); evaluarea sumară, „din ochi” (se oferă note „din impresie” fără argumente clare sau fără o analiză detaliată). Pentru a evita aceste „nedreptăți” dascălul trebuie să conceapă teste bine documentate, adaptate nivelului clasei, accesibile tuturor elevilor și să utilizeze metode diversificate de evaluare. Profesorul va căuta în permanență cele mai eficiente metode, strategii pentru a activiza și a mobiliza elevul, pentru a forma competențe urmărind scopul final al oricărei evaluări, formularea concluziilor.

Astfel când vorbim despre echilibrul între obiectivitate și subiectivitate în evaluare, ne referim la găsirea unei armonii între: corectitudinea și rigoarea obiectivității (ce poate fi măsurat precis), și flexibilitatea și înțelegerea umană a subiectivității (ce reflectă gândirea, trăirea și creativitatea elevului). De ce avem nevoie de echilibru?  Prea multă obiectivitate (doar teste grilă, răspunsuri exacte) reduce educația la memorare și logică formală, ignoră emoțiile, reflecția și creativitatea și nu dezvoltă abilități profunde (critică, morală, empatie).  Prea multă subiectivitate (evaluare „din ochi”, impresii) scade încrederea în corectitudinea notelor,  creează favoritisme (intenționate sau nu) și poate descuraja elevii care nu se exprimă „conform așteptărilor”.

Acest echilibru în practică l-am putea obține și prin teste de evaluare mixte. În partea întâi: test obiectiv (grilă, completare) – cunoștințe de bază, partea a doua: eseu sau text argumentativ – gândire personală. Exemplu: „Ce simbolizează iertarea în pilda fiului risipitor?” sau „Descrie o situație reală în care ai fost iertat.” O altă  metodă ar fi autoevaluarea și reflecția. După ce elevul  își evalueze propria lucrare, poate fi întrebat: „Ce ai învățat? Ce ai face diferit data viitoare?” Aici apare o subiectivitate constructivă, care stimulează autonomia și responsabilitatea.

Obiectivitatea asigură corectitudine. Subiectivitatea bine ghidată adaugă profunzime. Împreună, oferă o educație completă: justă, umană și formativă.

Exemple de bune practici:

1. Portofoliul elevului: elevii adună pe parcursul semestrului: fișe de lucru, desene sau colaje tematice (ex. „Creația”, „Sărbătorile Pascale”), reflecții personale („Ce înseamnă iertarea pentru mine?”), poezii religioase compuse de ei sau adaptări de psalmi. Beneficii: dezvoltă creativitatea și implicarea personală, nu doar memoria.
2. Jurnalul spiritual (adaptat vârstei): elevii scriu, o dată pe săptămână sau lună, un scurt text: despre o valoare discutată la oră (ex. iubirea, sinceritatea), o faptă bună pe care au făcut-o sau au observat-o, o întrebare sau reflecție despre Dumnezeu sau lume. Beneficii: încurajează introspecția, exprimarea sinceră, empatia.
3. Proiecte tematice în echipă: realizarea unui calendar ilustrat cu sfinți și sărbători religioase, Prezentare despre o mănăstire/loc de pelerinaj din România, Colaj cu „Cele 10 Porunci” în imagini din viața cotidiană. Beneficii: învață colaborarea, cercetarea, prezentarea orală și creativitatea.
4. Jocuri educative și concursuri: Quiz-uri pe Kahoot sau Wordwall cu întrebări din lecție, Jocuri de rol (exemplu pilda Samariteanul milostiv), concursuri între grupe pe teme religioase („Cine știe câștigă!”). Beneficii: fac învățarea plăcută, crește participarea activă.
5. Conectarea lecției cu viața reală: După o lecție despre milostenie, elevii pot face o activitate de voluntariat (ex. colectă pentru o cauză socială), discută cazuri reale de solidaritate. Beneficii: aplicarea valorilor în viața practică, nu doar teoretizare.

Bibliografie:

Serviciul Național De Evaluare Și Examinare, Ghid de evaluare – Religie, SNEC, București, 2001.

Cerghit Ioan. 2002. Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri, strategii. Bucureşti: Editura Aramis.

Șebu Sebastian. Opriș Monica. Opriș Dorin. 2000 Metodica predării religiei. Alba Iulia: Editura Reîntregirea.

Timiș Vasile. 2003. Evaluarea-Factor de reglare și optimizare a educației religioase. Cluj-Napoca Editura Renașterea.

prof. VIOREL LIVIU SCURT,

Liceul Tehnologic nr. 1 Suplacu de Barcău

Freepik generated image