Abstract

Pentru a eficientiza comunicarea profesor – elev, este importantă adaptarea metodelor de predare, crearea unui climat de încredere și implicarea elevilor prin metode interactive. Suporturile vizuale, discuțiile constructive, încurajarea participării și adaptarea stilului de comunicare la nevoile fiecărui elev pot îmbunătăți semnificativ procesul de învățare. 

Comunicarea este un element cheie în relațiile dintre oameni, indiferent că vorbim despre relații personale sau profesionale. O bună comunicare elev-profesor este esențială în procesul instructiv-educativ, în care cele două părți implicate sunt partenere – cu precădere într-o societate în care cadrele didactice sunt discreditate și trebuie permanent să-și demonstreze competența – pentru că asigură atingerea obiectivelor învățării și automat succesul întregului act educațional.

Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru că nu se cunosc și nu se cunosc pentru că nu comunică. (Martin Luther King)

Cuvinte-cheie:

comunicare, profesor – elev, eficiență

1.  Introducere

Stimularea încrederii în sine a elevilor, susținerea acestora în depășirea emoțiilor negative de frică, rușine, furie, frustrare, dezamăgire în cadrul lecțiilor sau competițiilor sportive,  depășirea cu demnitate a eșecului, a situațiilor dificile care pot apărea într-un sport, precum și abordarea potrivită a reușitei, empatia, colaborarea, susținerea reciprocă, fair-play-ul, altruismul ș.a., sunt abilități emoționale pe care pun un accent deosebit și care influențează lecțiile de educație fizică și implicit performanțele fizice ale elevilor.

Dorințele comune – atât ale elevilor, cât și ale profesorului – sunt ca lecțiile de educație fizică să se desfășoare într-un mediu plăcut, iar pentru noi satisfacția cea mai mare este atunci când vedem elevii că participă și învață cu bucurie.

Ca profesori, suntem permanent interesați să căutăm rezolvare la diferitele probleme care apar și să ajutăm elevul să se ridice la un nivel de conștiință care să genereze bună-dispoziție, productivitate și performanțe de vârf, fără stres.

2. Comunicarea

2.1. Rolul comunicării în educație

Comunicarea este un proces relațional în cadrul căruia doi sau mai mulți interlocutori fac schimb de informații, se înțeleg și se influențează între ei. Codurile folosite în comunicare sunt: cuvântul, gestul, imaginea, sunetul, mișcarea, stările afective.

Conform Dicționarului de pedagogie, comunicarea didactică este parte fundamentală a procesului de învățământ în care elevii, sub îndrumarea cadrului didactic, dobândesc noi cunoștințe, reguli, formule, legi. În pedagogia tradițională, comunicarea didactică era considerată numai acțiune de predare, elevul având un rol de simplu receptor.

Cerințele de comunicare ale școlii sunt într-o continuă creștere, motiv pentru care ea își multiplică formele de comunicare și își sporește exigențele față de actul comunicării. O astfel de evoluție obligă cadrul didactic să devină un bun profesionist al comunicării didactice, atât în planul stăpânirii tehnicii comunicării, cât și în cel al rezonării receptorului, în cel al influențării formării personalității acestuia sub multiple aspecte, competenta comunicativă căpătând, în felul acesta, o valoare integrativă a aptitudinii sale pedagogice. Reconsiderând rolul elevului în cadrul procesului de învățământ, pedagogia modernă acordă o atenție deosebită metodelor activ-participative, conlucrării dintre elev și cadrul didactic, toate acestea fac din comunicarea didactică un proces complex și viu.

Comunicarea didactică reprezintă o formă particulară de comunicare, specifică procesului didactic. La nivelul comunicării didactice interferează mai multe tipuri de comunicare:

• comunicare orală (dominantă) și comunicare scrisă
• comunicare verbală, paraverbală și non-verbală
• comunicare referențială (prin care se transmit cunoștințe teoretice) și comunicare atitudinală (se transmit sisteme de valori, criterii de apreciere a valorilor)

Învățământul este prin excelență, un domeniu puternic comunicant la toate nivelurile. Această apreciere este cu atât mai evidentă dacă vom privi lucrurile prin prisma pedagogiei moderne a comunicării, pentru care:

• relația instructivă (educativă) este eminamente o relație de comunicare, ce dă naștere unui tip specific de limbaj – limbajul didactic sau pedagogic pe care se bazeazã. Ceea ce nu înseamnă că învățământul este reductibil la comunicare, ci evidențiază o recunoaștere a comunicării ca parte constitutivă și vitală a procesului instructiv-educativ
• ca parte constitutivă și vitală de învățământ, comunicarea se implică activ și creator în structurarea acestuia
• comunicarea constituie una din condițiile fundamentale desfășurării procesului de învățământ, de unde concluzia că a organiza condițiile învățării înseamnă a organiza comunicările care se produc în clasă, a organiza și controla schimburile de semnificații ce au loc între profesor și elevi (Cerghit, I., 2002)

Extinzând lucrurile, comunicarea contribuie la formarea și cristalizarea comunității ca mediu mai larg care intervine într-o manieră favorabilă la stimularea învățării și a unei activități didactice de calitate. Este important de subliniat faptul că instituția de învățământ constituie locul unde se învață comunicarea, unde se deprinde și se perfecționează comunicarea, unde se elaborează comunicarea, unde se educă (cultivă) comunicarea. Aici, comunicarea are semnificația unei valori umane și sociale, motiv pentru care educarea comunicării constituie un scop în sine, un obiectiv major al învățământului.

Definit în termeni de comunicare, procesul de învățământ apare ca o înlănțuire teoretic infinită, de situații de comunicare cu specific didactic. Profesorul trebuie să-și armonizeze acțiunea la nivelul experienței lingvistice a elevilor cu care lucrează. Mesajul didactic trebuie să fie structurat, prelucrat și prezentat în concordanță cu posibilitățile de receptare ale elevilor. Este o problemă care ține de capacitatea educatorului de a-și adapta comunicarea la nivelul maturității intelectuale a elevului.

Nu întotdeauna comunicarea didactică se realizează așa cum ne-am propus, deoarece pe parcursul comunicării pot apărea și blocaje. Blocajele de comunicare pot interveni atunci când cadrul didactic are o exprimare neclară, vorbește prea încet sau prea repede, nu creează motivații, elevii nu au cunoștințele necesare pentru a înțelege comunicarea sau nu sunt bine fixate, influențând negativ cunoștințele noi. Limbajul înseamnă comunicare, dar nu se comunică nimic dacă vorbirea e lipsită de sens.

În comunicarea didactică intervin – determinând-o sau numai influențând-o – factori multipli, care pot fi grupați în următoarele categorii: caracteristicile profesorului, caracteristicile elevului sau clasei, caracteristicile canalului de transmitere și ale contextului în care se desfășoară actul comunicativ. Din perspectiva cadrului didactic, contează stilul didactic, strategiile de instruire abordate, competențele de exprimare clară, precisă, argumentată, accesibilă, implicarea profesională, formele de motivare utilizate, tipuri de relații pedagogice (de conducere, afective).

Deosebit de importante sunt și caracteristicile elevului: acuitatea senzorială (vizuală și auditivă), nivelul dezvoltării intelectuale, experiență cognitivă și lingvistică, motivația învățării, nivelul competențelor de comunicare, gradul de cultură, ritmul de lucru, atitudinile cognitive și sociale, trăirile emoționale, individuale și de grup (anterioare și simultane actului de comunicare). Comunicarea poate să întrețină relații de tipuri diferite: unidirecționale, bidirecționale și multidirecționale. Accentul tinde să se pună pe dezvoltarea comunicării multidirecționale, ce favorizează interacțiunea, interactivitatea, confruntarea diverselor cunoștințe.

Este recunoscut faptul că relațiile dintre cadrele didactice și elevi sunt multiple, iar modul de manifestare comportamentală e resimțit de ceilalți în maniere diferite generând două tipuri de sentimente: de respingere sau de acceptare. Acest lucru este influențat de individ, dar și de obstacole apărute în calea comunicării. De multe ori, atunci când dorim să modificăm comportamentul unui elev, încercăm să modificăm mediul sau să intervenim asupra propriului mod de manifestare. Nu reușim însă întotdeauna „să-i ascultăm pe elevi” cu tact, răbdare și atenție, lucru ce duce la instalarea unor obstacole în calea comunicării. Spre exemplu, în cazul unui elev care se plânge că întâmpină dificultăți în efectuarea unui exercițiu, cadrul didactic poate riposta pe un ton :

• de avertizare: „Dacă vrei note mari, muncește!”
• de comandă: „Lucrează și nu te mai plânge atât!”
• de ridiculizare: „ Vai de mine … chiar așa?”

Astfel de mesaje sunt depreciative pentru elevi și neagă importanța sentimentelor trăite de aceștia; tocmai din acest motiv, pentru că știm cu toții că educația cere nu numai pricepere, ci și afectivitate din partea educatorului, ar trebui să-i răspundem elevului într-o manieră de acceptare și stimulare a copilului cu disponibilitate pentru cooperare și comunicare. Se impune să încurajăm copilul verbal și prin gesturi, ascultându-l activ ori să ascultăm mesajul acestuia în tăcere, incitându-l să-și destăinuie propriile trăiri.

Este necesar ca noi, cei de la catedră, să reflectăm mai mult asupra forței modelatoare a limbajului. Cuvântul poate fi unealtă prețioasă sau mijloc periculos, deoarece poate influența pozitiv sau negativ interlocutorul. Se știe deja, că limbajul celui de la catedră, gesturile sau mimica acestuia sunt copiate de elevi, de aceea trebuie să acordăm o atenție deosebită comunicării. Atitudinea cadrului didactic în fața elevilor și a părinților poate declanșa sau atenua conflictele care apar între elevi, între elevi și părinți ori între părinți și profesor.

Referitor la optimizarea comunicării, trebuie să recunoaștem că, nu de puține ori, profesorul trăiește cu impresia că vorbele sau mesajele sale ajung la destinație așa cum gândește el, că sunt receptate de elevi păstrând aceleași înțelesuri, aceleași semnificații cu ale sale. Din păcate, lucrurile nu decurg întotdeauna așa, mesajele receptate au tendința de a se îndepărta mai mult sau mai puțin de sensurile emise sau originale, uneori să fie chiar diferite. Numai că actul comunicării didactice poate fi protejat de posibile variații și deviații, distanțări sau deteriorări nedorite prin intervenția feedback-ului.

În reglarea propriei comunicări, cadrul didactic trebuie să țină seama de mimica elevilor, de gesturile, expresiile și mișcările lor, reacții care devin simptomatice pentru ceea ce simt, înțeleg, acceptă, doresc aceștia. El poate sesiza direct și abil, din mers, „starea de spirit” a elevilor și astfel să valorifice la maximum comportamentul acestora în beneficiul optimizării comunicării. Pornind de aici, cadrul didactic poate să-și restructureze sau să amelioreze demersul didactic de moment și nu în ultimul rând să-și regleze viteza și ritmul propriei vorbiri (Cerghit, I., 2002).

Actul comunicării devine eficient atunci când favorizează o implicare activă din partea elevului, o angajare cu toate forțele sale intelectuale și afective în procesul receptării. Astfel, receptarea depășește simpla percepere a unor conținuturi audiate. A produce interlocutori activi, a-i determina pe elevi să urmărească cu interes și să manifeste o atitudine activă în cursul ascultării constituie un indicator al competențelor pedagogice a cadrului didactic.

2.2. Stiluri de comunicare

Comunicarea între oameni se realizează prin cele trei forme: verbală, paraverbală și nonverbală. Transmitem gândurile și sentimentele noastre prin intermediul cuvintelor – verbal dar și nonverbal prin intermediul limbajul corpului, prin tonul vocii, prin expresia facială, prin gesturi și acțiuni. Atunci când există o discrepanță între mesajul verbal și cel nonverbal avem tendința    să-l credem pe cel de-al doilea, pentru că ne aduce cea mai mare informație despre interlocutor. Există trei stiluri de comunicare în relațiile interumane: comunicare pasivă, agresivă și asertivă.

2.2.1  Stilul pasiv

Stilul pasiv de comunicare este caracterizat de lipsa acțiunii. Oamenii care abordează acest stil se tem de ofensele altora, doresc să fie plăcuți și cedează foarte ușor. Sunt de acord cu orice li se propune chiar dacă în realitate nu doresc acest lucru. Consideră că orice dezacord care ar veni din partea lor va conduce la agresiune și respingere din partea celorlalți. Refuză să-și exprime furia sau lucrurile neplăcute pe care le simt în legătură cu o persoană sau cu o situație. Una dintre consecințele acestui stil de comunicare este că oamenii devin închiși și reticenți în a vorbi chiar și în situațiile în care se impune să o facă. Acționează ca și când doar ceilalți ar avea dreptul să-și spună părerea și ei nu. Ei cred că sentimentele și nevoile celorlalți sunt importante și ale lor nu contează. Ca rezultat, resentimentele și frustrările apar foarte repede și conduc la o stare de stres și tensiune.

Pe de altă parte, oamenii predispuși la pasivitate trăiesc cu teama de a se apropia de alții atât emoțional, cât și fizic. Pasivitatea în comunicare conduce la o superficialitate în relații.

Stilul de comunicare pasiv evită confruntările, conflictele, își doreşte ca toată lumea să fie mulţumită, fără a ţine însă cont de drepturile sau dorinţele sale personale. O astfel de persoană nu face cereri, nu solicită ceva anume, nu se implică în câştigarea unor drepturi personale sau în apărarea unor opinii. Această persoană se simte rănită, frustrată, iritată, fără însă a încerca să-şi exprime nemulţumirile faţă de ceilalţi. Stilul pasiv evită problema, ignoră drepturile proprii, îi lasă pe ceilalţi să aleagă în locul său, vede drepturile celorlalţi ca fiind mai importante.

2.2.2  Stilul agresiv

Stilul agresiv se caracterizează prin intruziune în relațiile interpersonale și o stare de alertă permanentă. Acești oameni perseverează în ceea ce doresc și obțin, de obicei cu forța, nefiind interesați dacă îi afectează pe ceilalți. Acționează astfel considerând că ei au acest drept și ceilalți nu. De altfel, pentru ei nu contează drepturile celorlalți. Nu sunt intimidați de ceilalți, acționează cu furie uneori și nu sunt interesați de sfaturile celor din jur. Furia lor și stilul dominator urmărește „să pună la punct” oamenii care încearcă să se opună intereselor lor. Stilul agresiv produce stres atât în viața celui care abuzează de el, cât și în preajma acelei persoane, îngreunând apropierea fizică, încrederea și relaționarea cu acești oameni.

Stilul de comunicare agresiv blamează şi îi acuză pe ceilalţi, încalcă regulile impuse de autorităţi (părinţi, profesori, poliţie) este insensibil la sentimentele celorlalţi, nu-şi respectă colegii, consideră că au întotdeauna dreptate, rezolvă problemele prin violenţă, consideră că cei din jurul său sunt adesea nedrepţi cu el, este ironic şi utilizează adesea critica în comunicare, este ostil şi furios. Stilul agresiv atacă problema, îşi susţine drepturile fără a ţine cont de drepturile celorlalţi, consideră că drepturile lor sunt mai importante decât ale celorlalţi (Băban, 2009).

2.2.3.  Stilul asertiv

Stilul asertiv de comunicare reprezintă o combinație între cele două stiluri. Acest stil presupune în egală măsură corectitudine și putere. Oamenii asertivi luptă pentru drepturile lor, dar rămân în același timp sensibili și la drepturile celorlalți în așa fel încât în lupta pentru ceea ce li se cuvine nu lezează pe nimeni. Sunt persoane relaxate și vorbesc deschis despre sentimentele lor. Stilul asertiv de comunicare presupune un echilibru între ceea ce doresc acești oameni și ceea ce-și doresc ceilalți. La baza acestui stil de comunicare stă atitudinea deschisă față de sine și față de ceilalți, ascultarea și a altor puncte de vedere și respectul față de ceilalți.

Acest stil de comunicare este cel mai potrivit pentru o bună relaționare pe termen lung. Studiile arată că oamenii care abordează stilul asertiv de comunicare ajung la o bunăstare emoțională. Acest stil de comunicare îți permite să-ți susții părerea fără a fi agresiv și fără a te simți umilit. Stilul de comunicare asertiv: exprimă emoţiile şi convingerile fără a afecta şi ataca drepturile celorlalţi, comunică direct, deschis şi onest, câştigând respectul prietenilor şi colegilor, are capacitatea de a iniţia, menţine şi încheia o conversaţie în mod plăcut, exprimă emoţiile negative fără a se simţi stânjenit sau a-l ataca pe celălalt, are abilitatea de a solicita sau a refuza cereri, îşi exprimă emoţiile pozitive, face şi acceptă complimente, spune „NU” fără să se simtă vinovat sau jenat, face faţă presiunii grupului şi îşi exprimă deschis opiniile personale, îşi recunoaşte responsabilităţile faţă de ceilalţi.

Stilul asertiv discută problema, îşi susţine drepturile, au încredere în ei, recunosc şi drepturile lor şi ale celorlalţi.

2.3. Bariere în comunicarea eficientă

Barierele care apar în calea unei comunicări eficiente sunt multiple și diversificate, cele mai importante și cunoscute dintre acestea sunt următoarele:

• Tendinţa de a judeca, de a aproba sau de a nu fi de acord cu părerile interlocutorului. Convingerea unor persoane că cei din jurul lor nu îşi vor îmbunătăţi comportamentul decât dacă sunt criticaţi este o barieră în calea unei comunicări eficiente. Comunicarea poate fi stânjenită de folosirea etichetelor de genul: „Eşti un naiv că ai făcut…”. Aceste etichetări transformă tonul conversaţiei într-unul negativ, consecinţa fiind blocarea comunicării
• Oferirea de soluţii este o altă modalitate de a bloca procesul comunicării, fie direct, prin oferirea de sfaturi sau indirect, prin folosirea întrebărilor într-un mod agresiv, autoritar sau cu o notă evaluativă
• Recurgerea la ordine este un mesaj care are ca efecte reacţii defensive, rezistenţă, reacţii pasive sau agresive. Consecinţele unei astfel de conversaţii, în care se dau ordine, sunt scăderea stimei de sine a persoanei căreia îi sunt adresate acele ordine
• Folosirea ameninţărilor este o modalitate prin care se transmite mesajul că dacă soluţiile propuse nu sunt puse în practică persoana va suporta consecinţele negative (ex. pedeapsa)
• Moralizarea este o altă manieră neadecvată în comunicare, ce include, de cele mai multe ori, formulări de genul: „ar trebui” sau „ar fi cea mai mare greşeală din partea ta să…”
• Evitarea abordării unor probleme importante. Cea mai frecventă metodă de a schimba cursul conversaţiei de la preocupările celeilalte persoane la propriile preocupări este folosirea tacticii devierii, abaterii: „mai bine să vorbim despre…”
• Încercarea de a rezolva problema comunicării prin impunerea unor argumente logice proprii; situaţiile în care o persoană încearcă în mod repetat să găsească soluţii logice la problemele unei alte persoane conduce la frustrare prin ignorarea sentimentelor şi opiniilor celeilalte persoane (Băban, 2009)

BIBLIOGRAFIE

Băban Adriana – Consiliere educațională, Cluj Napoca, Editura Asociația de Științe Cognitive din România, 2009

Cârstea, Gh. – Didactica educației fizice, ANEFS, București, 2000

Cârstea, Gh. – Educația fizică. Fundamente teoretice și metodice, Casa de Editură Petru Maior, 1999

Cătăneanu, S., Cojocaru, N., Cernăianu, S., – Elemente de teoria și metodica Educației fizice și antrenamentului sportiv, Editura Stiech, Craiova, 2000

Cătăneanu, S., Cojocaru, N., Cernăianu, S. – Educația fizică. Antrenament sportiv, Editura Stiech, Craiova, 2001

Cerghit, Ioan – Sisteme de instruire alternative și complementare, Bucuresti, Editura Aramis, 2002

Cojocaru, N. și colab. – Metodica predării educației fizice, Ed. Gheorghe Alexandru, Craiova, 2008

Crişan, A. – Cinci exerciţii de politică educaţională în România, Ed. Vanemonde, Bucureşti, 2008

Cucoş, C. – Pedagogie,  Editura Polirom, Bucureşti, 2002

Dragnea A., Stănescu Monica, Teodorescu Silvia, Aura Bota, Șerbănoiu S., Tudor V. – Educația fizică și sport. Teorie și didactică, FEST, București, 2006

Dragnea A., Bota A. – Teoria activităților mortice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

Epuran, M. – Pedagogia educației fizice, ANEFS, București, 1994

Epuran, M. – Psihologia sportului, Editura CNEFS, București, 1968  București, 2007

Holdevici Irina, Tonita Florentina, Epuran, M. – Psihologia sportului de performanță. Teorie și practică, Editura Fest, București, 2008

Iosifescu, Ş. –  Management educaţional pentru instituţiile de învăţământ, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2001

Marele dicționar al psihologiei – Editura Trei, București, 2006, Colecția Larousse, 1999

Pop Cristiana Lucreția – Comunicarea în educație fizică și sport, București, Editura Pro Universitaria, 2014

Programa școlară pentru clasele V-VIII, Educație fizică, București, 2004

Săvescu, I. – Proiectarea demersului didactic la Educație fizică, Craiova, Aius Printed, 2008

Sistemul Național Școlar de Evaluare la Educație fizică și sport, 1999

Șiclovan, I. – Teoria educației fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București, 1979

Tudor, V. – Evaluare în educație fizică școlară, Ed. Printech, București, 2001

Verboncu, I. – Management general, Editura Economică, Bucureşti, 2000 învăţământ, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2001

www.edu.ro

www.isjbihor.ro

www.lapsiholog.ro

www.psihologiasportului.ro

https://tatarualina.wordpress.com/2012/08/21/relatia-profesor-elev-2/

prof. dr. EMIL BONDAR,

Școala Gimnazială Oltea Doamna Oradea

AI generated image