Pentru noi, dascălii, anul școlar nu se măsoară doar în planificări, termene și evaluări, ci și în acele momente rare în care simțim că munca noastră ajunge dincolo de lecție. Sunt clipe în care nu predăm conținuturi, ci rămânem martori ai unei deveniri. Crăciunul este unul dintre aceste praguri de timp, în care, dincolo de roluri și responsabilități, se deschide dorința de a forma nu doar competențe, ci și suflete.

În sala sufletului meu se mai aud ecourile corului de îngeri care odinioară au vestit cum iubirea lui Dumnezeu urma să fie adusă printre oameni prin întrupare. În sala de concert a sufletului meu s-a auzit armonia cerului, odată cu fiecare bătaie a inimii și cu fiecare respirație.

Pentru mine, această bucurie nu putea fi ținută în ascuns, astfel că, an de an, intrând în perioada Postului Crăciunului, am dat start colindelor care au în centru mesajul Nașterii Domnului Hristos. Și astfel, inima celui prins în a colinda cu mine a tresăltat, cuprinsă de bunătatea și mila unei iubiri fără margini, care a ales să se arate oamenilor în chip smerit.

An de an, formații vocale și instrumentale colindă frumos despre Hristos. Am participat constant la concerte caritabile, ca răspuns firesc la iubirea care ni s-a arătat mai întâi nouă.

Priveliștea de la fereastra casei mele mă impresionează iarna, când fulgii de zăpadă plutesc și îmbracă natura, iar sunetele specifice sezonului – de la colindători la toboșarii care vestesc jocul urșilor – creează o atmosferă care, mai degrabă decât să înfioare, trezește mirare și zâmbet. Și totuși, dincolo de toate acestea, cel mai mult mă uimește iubirea care a ales să se arate nu în fast, ci în fragilitatea unui copil. De aceea, am ales ca repertoriul corului pe care îl îndrum să fie alcătuit din colinde tradiționale românești și din colinde cunoscute internațional, care duc mai departe acest mesaj al începutului.

Lucrările de reabilitare termică au afectat, desigur, desfășurarea colindatului în condiții ideale în multe unități de învățământ. Tocmai de aceea, anul acesta comunității i-au fost oferite mai multe posibilități de a participa ca spectatori, fiecare alegând în funcție de timp, gust și disponibilitate. Colindul însă nu a fost niciodată condiționat de spațiu sau de confort. El a mers mereu acolo unde a fost primit.

Fiind o fire căreia nu-i place monotonia, am încercat an de an să aduc un element de noutate care să aibă priză la public, de cele mai multe ori cu suport instrumental sau orchestral. Anul acesta, contextul părea neprielnic: nu avem sală festivă, iar spațiile de lucru păreau limitate. Și totuși, dorul de a face muzică a fost mai puternic. Împreună cu elevii mei, am ales să încercăm, lăsând loc speranței că se va găsi o cale.

O dirigintă a îndrăznit să viseze măreț, ca să-i inițiez întreaga clasă în studiul flautului dulce. Mi-am adus aminte cum era când pe vremuri cântam în orchestra de flaute. Cât exercițiu de răbdare și perseverență a fost nevoie. Am acceptat provocarea și am trecut la instruirea clasei de elevi. Primele etape au însemnat învățarea respirației, a poziției corecte și a coordonării — un proces firesc, indispensabil formării deprinderilor instrumentale.

Cu exercițiu constant și cu sprijinul familiei și al colegilor, elevii au trecut treptat spre o interpretare coerentă și curată. Progresele i-au făcut să își dorească să fie parte din concertul de colinde, iar acest lucru a devenit un moment inedit ca pe lângă cor, printre alte momente instrumentale să prindă contur și o orchestră de suflători. Inițial, ne-am gândit ca interpretarea instrumentală să fie prezentată doar în contexte restrânse, însă seriozitatea și evoluția elevilor ne-au convins să îi includem în concertul de colinde.

Așadar, la concert unii cântau din memorie, alții urmăreau cu atenție cum așez degetele mele pe flautul meu pentru a prinde siguranță în execuție, iar la final bucuria a fost deplină. A fost unul dintre acele momente în care, laolaltă, au exclamat simplu și sincer: „Am reușit!”

În cadrul proiectelor educative ne-am planificat activități de colindat, iar elevii au întrebat dacă vom primi din nou invitația de a colinda la Inspectoratul Școlar Bihor. Ne-am amintit emoțiile, pasiunea de a cânta și de a demonstra ce buni de apreciat suntem, precum și laudele care ne-au însoțit eforturile și interpretarea artistică. Anul acesta însă, pregătirea a căpătat o altă profunzime. Studiind viața marilor compozitori, m-a impresionat felul în care Bach își începea lucrările cu invocația Doamne-ajută și le încheia cu Soli Deo Gloria. Am înțeles mai limpede fragilitatea noastră și faptul că talentul nu este un merit, ci un dar.

Pentru acest context, am ales ca interpretarea să fie exclusiv vocală. Așadar, în fața mea s-a aflat un cor reunit al elevilor la care predau, format doar din voci, fără sprijin instrumental. Sala inspectoratului a devenit, pentru noi, o prelungire a acelei săli de concert interioare, unde colindul își are originea. Emoțiile au fost mari, dar pe măsură ce vocile s-au unit, liniștea și atenția celor prezenți ne-au însoțit. Aplauzele au venit și cea mai prețioasă apreciere a fost aceea că interpretarea a fost asemănată cu un cor angelic.

Pachețelele oferite elevilor au fost primite cu bucurie, dar mai presus de ele a fost trăirea de a fi parte dintr-un moment care nu cerea laudă, ci recunoștință. Am simțit cu toții că adevărata bucurie nu vine din afișare, ci din discreția cu care lași mesajul să se audă.

Cât de firesc este ca la colind să aibă acces fiecare vârstă. Colindă copii, colindă tineri, colindă adulți și vârstnici. Colindă fete și băieți, colindă români și oameni din alte etnii. Colindă fiecare om care se consideră creștin și care poartă în el dorința de a vesti o bucurie. Colindul nu exclude, nu concurează și nu se grăbește să înlocuiască. El adună, leagă și continuă. Dacă se spune adesea „De Crăciun fii mai bun”, anul acesta am învățat că bunătatea nu are nevoie de zgomot. Ea se naște atunci când faci loc celuilalt, când înțelegi că darurile nu se măsoară în aplauze și că drumul parcurs cu fidelitate nu își pierde valoarea odată cu trecerea anilor. Colindul nu aparține unei generații, ci unei continuități.

Poate ar fi bine ca, dincolo de mese îmbelșugate și liste pentru moș, să ne întrebăm ce a însemnat primul Crăciun: simplitate, smerenie și apropiere. Dacă școala rămâne un model, atunci poveștile despre aceste începuturi pot să-i ajute pe copii să descopere alte forme de a fi mai buni: un gest, o vorbă, o dăruire mică, dar sinceră.

Și poate că, în fiecare dintre noi, există o sală de concert care așteaptă să fie deschisă. Iar dacă vom învăța să ascultăm mai mult decât să ne afirmăm, să armonizăm mai mult decât să ne grăbim, vom înțelege că adevărata muzică nu se termină niciodată.

Atunci când colindul se aude limpede în suflet, Dirijorul nevăzut așază fiecare voce la locul ei, iar îndemnul De Crăciun fii mai bun nu mai este un slogan, ci o lecție de viață care se cântă, plăcut și adevărat, din generație în generație.

prof. BONDAR ZITA

Sursă imagini: fototeca Bondar Zita