„Doamne, dă-mi liniștea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba; curajul să le schimb pe acelea pe care le pot și înțelepciunea de a ști care este diferența!”

Aș vrea ca acest text să aibă un ton mai optimist față de celelalte, în care mă plângeam de toate și de toți, mai puțin de… mine.

Mă simt pe vremea lui Noe! Ce va fi fost în sufletul lui atunci, ce ar fi acum în sufletul lui Noe, supraviețuitor al Potopului?

Nu numai profesorii își pierd credibilitatea, ci fiecare categorie socio-profesională. Mă uit in ochii elevilor mei și văd disperarea unei incertitudini otrăvitoare, latentă, mocnită, dar letală, mortală…

Alteori mă simt în lumea lui Moromete. Categoria socio-profesională din care face parte va dispărea în ritmul acesta, dar nu înainte de a fi discreditată si umilită dimpreuna de elevi, părinți, minister. Moromete luptă pentru identitatea sa de țăran, tată de familie. Astăzi familia nu numai că se destramă, dar tinde să dispară ca instituție.

Când pomeneam de incertitudini veninoase, mă gândeam la: Când va fi ultima zi la școală? Dar prima zi online? După ce programă să mă iau? După ce tipuri de subiecte la examene? Vor fi examene?

Câteodată mă simt si pe vremea Meșterului Manole. Trebuie să-mi zidesc dragostea ca să rămână în picioare ce am construit atâția ani la școală.

Asist la dispariția unei lumi articulate atâta amar de vreme de lege, educație, credință. Astăzi democrația sau contractul social, instruirea în universități sau academii, mântuirea au devenit tarele personalității omului postmodern.

Închei revenind la rugăciunea din incipit, din Marc Aureliu, pe care am redescoperit-o la o elevă, cu mulți ani în urmă, într-un portofoliu intitulat ,,Dimensiunea religioasă a existenței”. Știu că n-am „liniștea să accept…”, „curajul să schimb…”, dar cel mai mult regret că n-am înțelepciunea de a ști care este diferența.

Prof. ALEXANDRU POPOVICIU,

octombrie 2021