De ce pleacă oamenii? Și de ce rămân? Uneori pleacă chiar și de unde le e bine, alteori rămân acolo unde nu mai e nimic pentru ei. Cine poate să înțeleagă sufletul sau alegerile lui? Nimeni. Nici măcar tu însuți nu-ți înțelegi de cele mai multe ori reacțiile, acțiunile, sentimentele, pierderile, deci cu atât mai puțin ajungi să le înțelegi pe ale altora.

Uneori facem alegeri proaste, alteori suntem victime ale alegerilor făcute de alți oameni. Trăim vremuri stranii, în care sentimentele se degradează rapid, în care oamenii renunță ușor la alți oameni, în care oamenii rănesc cu ușurință sufletele altora, intenționat sau neintenționat. Momente când te întrebi dacă ești într-adevăr creatorul propriului destin, sau ești doar o marionetă influențată de societate și de oamenii cu care alegi să te înconjori.

Poate că totul e întâmplător. Viitorul se joacă cu oamenii precum un păpușar cu păpușile lui. Și nu, tu nu ești spectatorul. Tu ești păpușa din mână lui.

De-a lungul timpului, ne raportăm viețile, fericirea, personalitățile, la alți oameni. Ajungem chiar să depindem de ei. Emoțional, spiritual.  La un moment dat, acei oameni ne dezamăgesc. Din motive mărunte sau extrem de serioase. Cert este că trădarea lor ne fură zâmbetul și uneori ne pierdem pe noi.

Ei sunt hoţii de zâmbete, călăii de suflete. Ei ne ciopârțesc încrederea şi ne lasă goi pe dinăuntru. Lasă în urmă oameni distruşi, care nu mai ştiu încotro să se îndrepte, pe cine să mai creadă, dacă să mai iubească şi când o să mai zâmbească.

Și vine o zi când îți spui „Gata!” Cu timpul, înveți până la urmă să-ți vezi de drumul tău și să-i lași pe alții în urmă, fără prea mari regrete. Înveți să înlocuiești mâhnirea cu optimismul, gândind că tot răul e spre bine și că tristețea pe care o simți azi e doar preludiul unui mâine mai bun.

Poate pe unii oameni te-ai încăpățânat să-i vezi mai buni decât au fost, poate că pe unii nu i-ai iubit suficient și i-ai determinat să plece. Poate că unii nu s-au regăsit în tine, iar prietenia a fost o bătălie pierdută din start, pe care ați târât-o după voi încercând să o salvați.

Într-un final, ai învățat că e inutil să forțezi lucrurile, agățându-te de oameni ca să nu te simți singur. Oamenii devin de nerecunoscut, se sting treptat din interior, după care se retrag în necunoscut.

Ai smuls sufletul trandafirilor din grădină și le-ai măcinat aroma în pumn. Puterea pumnului tău și sensibilitatea trandafirilor s-au împletit și s-au scurs într-o sticlă.

Astăzi, durerea florilor o numești parfum și o întinzi în exces pe pielea ta.

Miroși a durere…

ANDREEA FEHER