La școala neo-realismului

Antonio Ricci este șomer și îi e din ce în ce mai greu să-și hrănească familia. O urmă de speranță neașteptată prinde contur în viața sa atunci când i se oferă un loc de muncă care l-ar putea salva din ghearele sărăciei. Numai că, pentru eroul nostru, necazurile abia încep…

Acțiunea din Bicycle Thieves are loc la puțin timp după sfârșirea celui de-al Doilea Război Mondial. Antonio, capul unei familii formate din patru membri, este urmărit de o paupertate eternă. E atât de sărac, încât atunci când primește o slujbă ca lipitor de afișe, bărbatul crede că l-a apucat pe Dumnezeu de-un picior.

Bicycle Thieves e despre prăbușirea economiei, moralitate, nedreptate, inegalitate socială și, mai ales, disperare. Dacă îți plac doar producțiile hollywoodiene, te plictisești ușor și ai prejudecăți legate de filmele vechi, mai bine nu-ți pierde timpul aici. Dar dacă îți plac poveștile complexe, personajele desprinse din realitate și ești un cinefil înrăit, stai până la sfârșit!

Obținerea serviciului este condiționată de posesiunea unei biciclete. Prin urmare, Maria, soția eroului, face sacrificii importante pentru răscumpărarea acesteia dintr-o casă de amanet. Însă zeița Fortuna decide să-l părăsească pe Antonio și, în prima zi de lucru, un hoț fuge cu prețioasa sa bicicletă Fides. Panica izvorâtă din neputință îl învăluie pe bărbat și, deznădăjduit, merge să depună plângere.

Autoritățile nu vor să se implice în prinderea vinovatului, așa că Antonio hotărăște să pornească în căutarea pungașului de unul singur…

Neimplicarea instituțională și indiferența socială îl fac să-și piardă încrederea în umanitate. Antonio trebuie să-și găsească bicicleta, ori familia sa va muri de foame. Obține sprijin doar din partea unui prieten și al lui Bruno, fiul său mai mare, care decide să-l însoțească în mod permanent.

Bicycle Thieves urmărește viața obișnuită de după război și greutățile cotidiene. De Sica ilustrează o Roma înfrântă, aflată în paragină. Peisajul e unul dezolant – mijloace de transport încărcate până la refuz, șomaj în masă, cozi interminabile, copii care cerșesc în picioarele goale etc. Filmul explorează natura umană raportată la un trai deplorabil. Bicycle Thieves prezintă efectele devastatoare și dezumanizante ale sărăciei.

Antonio nu poate trece peste ideea de a-și pierde slujba încă din prima zi. Bicicleta e singura modalitate prin care familia Ricci s-ar putea repune pe picioare. Iar el e dispus să facă orice pentru a o recupera…

Bărbatul observă injustițiile din jur, așa că hotărăște să-și facă singur dreptate. Zărește infractorul în mijlocul pieței și îi cere socoteală bătrânului cu care acesta tocmai discutase. Numai că persoana în vârstă nici nu vrea să stea de vorbă cu Antonio. Enervat la culme, eroul îl urmărește până la biserică, unde iscă un scandal monstruos.

Antonio se simte neputincios. Disperarea sa duce la ură și dorință de răzbunare. Bărbatul își pierde cumpătul, îl plesnește pe Bruno și pornește o altercație cu un întreg cartier.

Devine un justițiar neînțeles. Crede că e de datoria lui să-l pedepsească pe vinovat. Vede ipocrizia și neimplicarea din jur și decide să acționeze pe cont propriu.

Disperarea îi întunecă mintea. Panica generată de pierderea bicicletei îl împinge spre o negură absolută. Pur și simplu, nu găsește nicio soluție spre rezolvarea problemei. Circularitatea scenaristică prin care Antonio este trimis la ghicitoare e probabil cel mai trist umor din câte s-au văzut într-un cinematograf.

Bicycle Thieves prezintă consecințele degradante ale unei societăți marcate de sărăcie. Demonstrează cât de departe poate să meargă un om chinuit de nevoie și deznădejde.

Antonio își iubește nespus de mult familia. E capabil de sacrificiu pentru a le oferi celor dragi un trai cât mai bun. Nu e de mirare că recurge la gestul din final. Pentru familia Ricci, bicicleta are o valoare capitală. Reprezintă tot ce au mai scump pe lume. Dar asta nu justifică acțiunile bărbatului. Antonio fură, la rândul său, bicicleta cuiva. Devine ceea ce a urât cel mai mult. Ceea ce a vrut să distrugă. Doar candoarea din ochii înlăcrimați ai lui Bruno e motivul pentru care oamenii îl lasă nepedepsit.

Bicycle Thieves prezintă o dilemă morală așa cum rar mi-a fost dat să văd. Întrebările pe care le ridică îți vor da mult de gândit. De ce eroul procedează astfel? Cât de departe poate merge un om disperat? E bărbatul la fel de vinovat precum hoțul sau nu?

Pune o persoană într-o situație critică și vei vedea că natura umană e foarte imprevizibilă. Comitem cele mai mari greșeli din viață în momentul în care suntem disperați. Lui Antonio i se oferă o a doua șansă. Însă, în realitate, lucrurile stau mult mai diferit. De ce ar trebui să empatizăm cu eroul atâta vreme cât e un hoț? Ce-l face diferit de celălalt pungaș? Nu sunt oare ambii la fel? Ba da. Atunci de ce căutăm explicații în acțiunile lui Antonio, dar nu și în cele ale principalului hoț? Deoarece lui Ricci îi cunoaștem povestea. Îi știm greutățile. Vedem cât îi este de greu să-și hrănească soția și cei doi copii. Dar ia gândește-te puțin – dacă și celălalt infractor se află în aceeași situație delicată? Poate că a avut un motiv la fel de întemeiat pentru care să fure bicicleta eroului.

Concluzia? Oprește-te din a mai judeca. Nu mai condamna acțiunile celorlalți fără să le cunoști povestea. Nu mai trage concluzii pripite. Nu ai idee cât de puține lucruri știi despre cel de lângă tine.

În perioada ei cea mai bună, industria europeană de film a dat mărturia unei seriozități artistice deosebit de profunde. Vittorio De Sica, unul dintre maeștrii formați în școala italiană neorealistă, construiește o întreagă dramă în jurul unei pățanii aparent neînsemnate. Greutatea care este atribuită unui obiect atât de prozaic precum o bicicletă creează o intrigă nemaiîntâlnită în rândul spectatorilor.

Mișcarea artistică a luat naștere la scurt timp după cel de-al Doilea Război Mondial, atunci când regizorii Italiei post-fasciste au început să realizeze filme cu buget redus, decoruri adevărate și actori amatori. Bicycle Thieves a fost la un pas să devină un film de studio, iar printre actorii doriți de producători se numărau grandioșii Henry Fonda (12 Angry Men, Once Upon a Time in the West) și Cary Grant (North by Northwest, Charade). Totuși, geniul lui De Sica nu a dat greș, iar alegerea lui Lamberto Maggiorani pentru rolul lui Antonio Ricci a mai adăugat câteva bile în sacul de valori al filmului.

Fără doar și poate, Bicycle Thieves își merită locul de drept în rândul celor mai bune creații cinematografice din istorie. Capodopera lui De Sica e o poveste excelentă despre moralitate și caracterul uman aflat între rațiune și emoție, între gândirea la rece și impulsul de moment, între felul în care credem că suntem și felul în care suntem de fapt. Actoria e cât se poate de credibilă, iar substratul scenariului e suficient pentru a umple pagini întregi de analiză.

Dezamăgirea din ochii lui Bruno atunci când își surprinde tatăl furând bicicleta e probabil cel mai dureros moment al întregului film. Băiatul aleargă spre el, iar lacrimile care îi șiroiesc pe obraji par a-i cere explicații. Niciun copil nu ar trebui să-și vadă părintele într-un moment atât de jalnic. Scena e, pur și simplu, devastatoare.

Prezența băiatului pe ecran e atât de puternică, încât am putea spune că privim filmul din perspectiva sa. Bruno scrutează oameni, situații și comportamente. Inocența din ochii săi îi oferă avantajul de vedea lucrurile exact așa cum sunt. Înțelege toate greutățile casei părintești.

Copiii nu-și monetizează trăirile. Ei nu poartă măști. 

Drumul pe care îl parcurge împreună cu tatăl sau e crucial în vederea maturizării sale. Bicycle Thieves nue despre căutarea bicicletei, ci a unui sens. E despre ce înseamnă să fii părinte, să îți iubești necondiționat familia. În ciuda faptului că buzunarele îi fluieră a pagubă, Antonio îi oferă băiatului un prânz pe care, în mod normal, nu și l-ar permite. Încearcă tot ce-i stă în putință pentru a-și recupera bicicleta, iar atunci când își pierde speranța decide să încalce legea pentru a-i salva pe cei dragi de la nevoie.

Finalul îi surprinde pe eroi în aceeași ipostază precum cea inițială – cutreierând străzile aglomerate ale Romei.

Rușinat și dezorientat, tatăl apucă mânuța copilului. Plânge. Bruno își privește tatăl, iar din ochii săi mari răsar picături sfinte de lacrimi. Cele două ființe sărace, cărora le-a mai rămas doar speranța ca avuție pe pământ, se îndreaptă cu pași nesiguri spre un viitor la fel de incert. Pentru ei, viața nu a fost deloc dreaptă. Dar asta nu-i poate opri din a spera la un viitor mai luminos. Își continuă, abătuți, drumul.

Și se pierd în mulțime…

Sursă imagine: IMDb

BOGDAN SLAB

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s