Diversitatea situațiilor rezultate din raportarea la obiectivele instruirii obligă profesorul la o grupare a lor după obiectivele dominante, conținutul învățat, resursele disponibile, timpul precizat, nivelul elevilor. Rezultă astfel categorii, tipuri de strategii definitorii pentru situațiile globale ce vor fi proiectate, ce vor imprima o anumită structură desfășurării activității, alegerea unei anumite variante procesuale și metodologice, posibil însă de adaptat pe  parcurs.

Literatura de specialitate inventariază  tipuri variate de strategii didactice clasificate astfel:

A)    după activitatea dominantă în procesul instruirii:

– de predare: de prezentare, de urmărire a unor norme, prescripții, reguli de tip algoritmic, prin expunere, explicație, demonstrație, programare, exercițiu;

– de activizare a elevilor în predare, prin intercalarea procedeelor sau metodelor participative, a muncii independente sau în grupuri mici;

– de combinare a celor două modalități de predare, în variate proporții de asamblare;

– de combinare a predării în mod expozitiv cu sarcini de învățare euristică, prin metode expozitiv-euristice (povestire, explicație, conversație, problematizare), descoperire, demonstrație, modelare, observație, studiu pe manual, aplicații.

– de învățare:

a. algoritmică: prin imitare de modele date, prin repetare, exersare, memorare, prin receptare, reproducere, prin cunoastere concret – intuitivă, prin algoritmizare, pas cu pas

b. euristică: prin observare nemijlocită, prin rezolvare de probleme deschise, prin experimentare, prin dezbateri, prin dialoguri euristice, prin cercetări în grup, prin simulare, modelare, aplicatii, prin tehnici de creativitate s.a.

c. mixtă: prin combinarea celorlalte moduri

d. de evaluare: inițială, continuă sau sumativă

– de verificare prin metode specifice: observare, chestionare orală, lucrări scrise sau practice, teste docimologice, examene

– de măsurare, notare a rezultatelor

– de interpretare, apreciere calitativă

– de stimulare, de ameliorare, de prognosticare

B) după natura obiectivelor dominante

– de realizare a scopurilor: predominant informative, predominant formative, predominant educative, în combinații variate a lor

– de realizare a obiectivelor operaționale: cognitive, atitudinale, psihomotrice, combinate

– de realizare a obiectivelor specifice temelor, domeniilor

C) după modul de dirijare a învățării

– de dirijare, pas cu pas

– de semidirijare

– de nonintervenție parțială

D) după tipul de raționament abordat:

– de predare – învățare inductivă

– de predare- învățare deductivă

– de predare- învățare transductivă

– de învățare prin analogie

– de combinare a raționamentelor

E) după categoriile de acțiuni predominante

– bazate prioritar pe acțiunea de comunicare

– bazate prioritar pe învățarea prin cercetare

– bazate prioritar pe acțiunea practic-aplicativă

– bazate prioritar pe acțiuni programate

– bazate prioritar pe ameliorarea rezultatelor (de corectare, de ameliorare, de recuperare, de compensare, de dezvoltare)

– bazate pe adaptarea la schimbări, prin utilizarea de transferuri (procedee, tehnici, algoritmi, metode, exemple)

Orice strategie este concomitent tehnică și artă educațională., alegerea și folosirea oricărui tip de strategie depinzând în mod hotărâtor de pregătirea și personalitatea profesorului, într-o activitate didactică acesta putând utiliza o combinație de strategii, de situații corespunzătoare, pentru a crește eficiența acțiunilor și calitatea rezultatelor.

BIBLIOGRAFIE

Cerghit, I. (2002). Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii. Editura Aramis, Bucureşti

Drăgan, I., Nicola, I. (1993). Cercetarea psihopedagogică, Editura Tipomureş, Târgu Mureş.

Dulamă, M. E. (2002). Modele, strategii şi tehnici didactice activizante. Editura Clusium, Cluj-Napoca.

Dumitriu, Gh. (1998). Comunicare şi învăţare. Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti

Prof. IOAN ȚINC,

Colegiul Tehnic Nr. 1 Vadu Crișului

Sursă imagine: fototeca personală Ioan Ținc