Când am stabilit titlul acestui capitol ne-am gândit în primul rând la stilistica pe înțelesul copiilor, în speță al elevilor din ciclul de învățământ primar și gimnazial. Încă din clasa I, odată cu învățarea alfabetului, elevii folosesc fără să știe, desenând sau jucându-se cu cuvintele, figuri de stil: cartea, prietena mea (metaforă), toamna mândră, harnică (epitete), cântecul melcului, povestea gâștelor (personificări). La clasa a II-a, majoritatea unităților tematice de învățare sunt formulate cu ajutorul unor figuri de stil: Școala și cartea, doi prieteni adevărați; Toamna, doamna ruginie; Familia, leagănul copilăriei; Călător pe aripile imaginației. La cele două clase, conținutul unităților de învățare îi familiarizează intuitiv pe copii cu noțiuni care nu sunt străine de stilistică: text literar, text narativ, descriptiv, portretistic, narativ ficțional, strofă, vers, text creativ cu dialog, text nonliterar, scriere imaginativă etc. Din primele clase manualele sunt însoțite de Bibliografie sau Liste de scriitori români și străini.

Din punct de vedere formal programele școlare pentru clasele III-IV continuă modelul curricular avansat de programele pentru clasa pregătitoare și clasele I și II, iar elevii folosesc cu aceeași nevinovată „ignoranță”, fără să le fi învățat încă, numeroase figuri de stil, consacrate de uzul obișnuit al limbii. Figurile de stil, neînvățate și nedefinite încă, sunt inevitabil legate și intervin din necesitatea familiarizării intuitive a elevilor cu diferite feluri de texte literare, nonliterare, modalități de expunere, teme, subiecte, personaje.

Predarea și însușirea propriu-zisă a figurilor de stil ca obiect al stilisticii se face în învățământul gimnazial, eșalonate pe clase, în funcție de gradul lor de dificultate și accesibilitate. Programele și manualele școlare, unice sau alternative, după principiul concentric al repetiției, reluării în cercuri concentrice a materiei, prevăd în general următoarele figuri de stil: personificarea, comparația (clasa a V-a), epitetul, enumerația, antiteza (VI), repetiția, metafora (VII), aliterația, inversiunea , hiperbola, epitetul antitetic (oximoronul), alegoria, simbolul (VIII).

Figurile de stil se situează într-un domeniu aparent cunoscut, dar controversat și disputat al stilisticii ca disciplină autonomă.  Din păcate, pentru profesori și elevi, stilistica nu se studiază nici măcar la facultățile de filologie, decât eventual ca disciplină opțională, facultativă sau la masterat, ori se lasă în seama autoperfecționării cadrelor didactice.

Creatorul stilisticii ca disciplină lingvistică a fost elvețianul Charles Bally (1865-1947), din Școala lingvistică de la Geneva, dar și Ferdinand de Saussure (1857-1913), considerat părintele lingvisticii moderne prin Curs de lingvistică generală. În Traité de stylistique française, Charles Bally integrează stilistica în lingvistică, prescriindu-i același obiect de cercetare, limba în uzul ei general. Cercetări mai noi au demonstrat însă că stilistica este o disciplină autonomă, ca și lingvistica, și face parte alături de lingvistică din semiotică, știința generală a semnelor cu care operează inteligența omenească. După cum este admis în logică, orice știință, ca să-și legitimizeze existența de sine stătătoare, trebuie să îndeplinească cel puțin trei condiții de bază: a) să aibă un obiect propriu de cercetare; b) să dispună de un sistem închegat de adevăruri generale, formulate de legi, reguli, norme specifice; c) să posede metode adecvate de cercetare. Orice absolvent de gimnaziu, și programa școlară le cere acest lucru, trebuie să cunoască și să înțeleagă ce este stilistica, obiectul ei de studiu, originea figurilor de stil, definiția, clasificarea și recunoașterea lor în texte potrivite. 

Dicționarul explicativ al limbii române definește stilistica disciplina care studiază mijloacele de exprimare ale unei colectivități, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor din punct de vedere al conținutului lor afectiv, iar stilul (de la gr. stylos, lat. stilus – stilet, instrument sub formă de pumnal cu care se scria în antichitate) mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; (prin specializare) totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic. Prin stil mai putem înțelege talentul, arta de a exprima ideile și sentimentele într-o formă aleasă, personală; mod de a fi, de a acționa sau a te comporta într-o anumită împrejurare. După cum limbajele pot fi cultivate (literare) și necultivate (populare), stilurile se împart în artistice sau beletristice și non-artistice (colocvial, științific, publicistic, administrativ) . Limbajul popular la rândul său poate fi artistic, în literatura populară, ori non-artistic (colocvial, familiar).

Obiectul stilisticii, diferit de limbajul comun, care cade în sarcina lingvisticii, este stilul, folosirea originală, personală a limbii în scopuri expresive. Pentru a deosebi obiectul stilisticii de obiectul altor discipline asemănătoare e bine să recurgem la un tablou logic intuitiv al raporturilor între noțiuni, recunoscut de toate științele, după următoarea schemă generală:  

Noțiunile deci pot fi comparabile sau necomparabile (bancă-elefant), iar cele comparabile  concordante sau opuse. Noțiunile concordante la rândul lor pot fi de identitate (casă- locuință, steag-drapel, zăpadă-nea-omăt), de ordinare (pește-păstrăv, fruct-măr) și de încrucișare sau intersecție (femeie-inginer), iar cele opuse pot fi de coordinare sau coordonare (semiotică-lingvistică, stilistică), de contrarietate (alb-non alb) și de contradicție (alb-negru). În noțiunile concordante de identitate sfera unei noțiuni este egală, coincide cu sfera celeilalte noțiuni. În raportul de ordinare, o noțiune (mai puțin generală) este inclusă în sfera altei noțiuni (mai generale). Raportul de ordinare e raportul dintre gen și specie. Genul imediat următor în care e cuprinsă o noțiune-specie se numește gen proxim. Diferența specifică o dă specia. Noțiunile ale căror sfere coincid parțial sunt în raport de încrucișare. Când uneia și aceleași noțiuni gen îi sunt subordonate câteva noțiuni specie, aceste noțiuni specie sunt între ele în raport de coordinare. Raportul de coordinare este raportul dintre speciile reunite de un gen comun. Sferele noțiunilor coordinate nu coincid una cu cealaltă, însă toate sunt cuprinse în sfera aceleași noțiuni gen. Noțiunile de opoziție prin contrarietate exprimă un raport logic între două noțiuni sau judecăți care se exclud reciproc, dar care pot fi înlăturate ambele în favoarea unei a treia noțiuni sau judecăți, sunt deci relative, variabile între extreme (alb – non alb, gri, de exemplu, sau între bun și rău – neascultător, indisciplinat, obraznic). Între termenii aflați în raport de contradicție opoziția (antinomia) este ireductibilă, nu poate fi redusă la forme mai simple, intermediare, este absolută  (alb-negru, bun-rău). În urma acestor precizări strict necesare putem afirma că stilistica este o disciplină autonomă, diferită de lingvistică, aflate în raport de opoziție prin coordinare, când uneia și aceleiași noțiuni gen (în cazul de față semiotica) îi sunt subordonate câteva noțiuni specie. Lingvistica și stilistica deci sunt specii autonome, diferite ale semioticii ca știință generală a semnelor. Grecii numeau figură (schema) orice abatere de la întrebuințarea naturală a gândirii sau a vorbirii. Expresiile românești Ce figură ești sau Ce schemă mi-a făcut sugerează chiar o comportare nepotrivită, neconformă cu natura obișnuită a oamenilor. Semnul de recunoaștere a figurii este deci abaterea, depărtarea (francezii spunécart) de la uzul comun, obișnuit al gândirii sau al vorbirii.

Având un obiect propriu este normal ca stilistica să aibă un spațiu specific în procesul de comunicare. Dimensiunea reală, corporală sau figurativă a spațiului stilistic și relațiile sale cu suprafața plană a lingvisticii pot fi urmărite recurgând la pertinența a două criterii, deși polare, făcând parte din același sistem unitar al limbii: poeticitatea și gramaticalitatea. Această situație s-ar putea reprezenta grafic într-un sistem de coordonate, în care poeticitatea sau vorbirea cu stil ar reprezenta ordonata, dimensiunea verticală, paradigmatică a limbii, iar gramaticalitatea, vorbirea obișnuită, fără stil, ar reprezenta abscisa, axa orizontală, sintagmatică a limbii. Apariția fenomenelor de stil poate fi exprimată în termenii unei polarități noi: vorbire cu stil și vorbire fără stil. Raza directoare, situată la egală distanțăîntre fasciculele celor două coordonatereprezintă limba comună, limba standard.

Înainte de a trece lao posibilă, obișnuită clasificare a figurilor de stil în figuri ale gândirii și figuri ale vorbirii, e bine ca elevii să fie inițiați în cunoașterea principalelor forme ale gândirii (noțiuni, judecăți, raționamente), a mijloacelor, instrumentelor lingvistice de receptare a literaturii (cuvinte, propoziții, enunțuri), care țin de organele noastre de simț, în primul rând auzul și văzul, sunetele și literele, semne arbitrare, convenționale ale fiecărei limbi. De aceeași importanță sunt și cunoașterea și exersarea operațiilor gândirii (analiza, sinteza, generalizarea,  abstractizarea, comparația.

Fenomenele de inovație stilistică apar la cel mai scăzut grad de gramaticalitate. Între poeticitate, în intenția ei expresivă, și gramaticalitate există o corespondență biunivocă de inversă proporționalitate. Cu cât gradul de gramaticalitate slăbește, cu atât gradul de poeticitate și spațiul stilistic vor fi mai mari și invers, cu cât gradul de poeticitate scade și mijloacele de inovație stilistică sunt mai reduse, cu atât limba e mai „corectă” și mai compatibilă cu norma, deși poate mai lipsită de farmec. Spațiul stilistic pendulează între competența nelimitată a limbii și performanța limitată a vorbitorilor individuali. El se caracterizează printr-un fel de echilibru, variabil în mod constant, între libertate și normă.

În ceea ce privește originea figurilor de stil, ele  s-au născut, cum spun unii teoreticieni, dintr-o indigență, slăbiciune a limbii care nu posedă suficienți termeni pentru a denumi toate lucrurile, insuficiență complinită de disponibilitatea și capacitatea unor cuvinte de a cumula mai multe înțelesuri. Cel mai mare orator latin, Cicero (106-43 î.e.n), convins din experiența proprie, era de părere că „ Sensul figurat al vorbelor, foarte întins, s-a născut din nevoie, din cauza sărăciei de vorbe, iar mai târziu a devenit o plăcere, pentru că după cum haina a fost inventată la început pentru nevoia de a înlătura frigul, iar în urmă a devenit un ornament al trupului, tot așa sensul figurat a pornit din lipsa de vorbe, mai pe urmă fu o distracție” . Tot înaintea noastră și pentru noi toți, Garabet Ibrăileanu a făcut în studiile sale literare observația că: „Limba e mult mai săracă decât sufletul: sunt mult mai multe nuanțele stărilor sufletești care sunt și așa greu de clarificat decât cuvintele unei limbi, care sunt și așa greu de găsit, și care nu pot da nuanța stării sufletești decât cu aproximație”. Ca orice lucru din lume, cuvântul are o formă și un conținut, sens, înțeles sau semnificație. Cuvântul poate avea un singur sens (monosemantic), două sau mai multe sensuri (polisemantic). Sensul obișnuit, fundamental, de bază, folosit cu același înțeles de către toți vorbitorii, se numește sens propriu, direct, iar sensul neobișnuit, dedus din context, se numește sens indirect sau figurat. Sensul figurat este mai puțin obișnuit, impropriu, individual, personal, are o semnificație expresivă suplimentară și se folosește mai ales în creațiile literare.

Originea și dezvoltarea ulterioară stufoasă a figurilor de stil necesită o clasificare și o ordonare a lor. Cea mai potrivită clasificare a figurilor ar trebui să pornească de la nivelul lingvistic la care are loc abaterea, prin figură înțelegând orice abatere de la vorbirea obișnuită. Acceptând literatura ca semn, ca unitate inseparabilă între un conținut și o formă, orice operă literară se prezintă sub forma unei unități între un conținut și expresie. La rândul lor cele două componente literare se caracterizează printr-o substanță și formă. Substanța expresiei o formează masa indistinctă a sunetelor. Forma expresiei este dată de organizarea sunetelor în unități semnificative, foneme, morfeme, lexeme, sintaxeme. Substanța conținutului este formată de masa amorfă a gândirii și simțirii, de noțiuni, judecăți, raționamente, reprezentate de ceea ce teoria literară numește teme, motive, subiecte, personaje. Forma conținutului organizează toate aceste concepte ale gândirii în forme semnificativ-estetice. Forma expresiei nu trebuie confundată cu forma conținutului. Cele două forme organizează substanțe de natură diferită: fizică, a sunetelor, în cazul formei expresiei, fiind o formă externă, și psihică, a conceptelor generale, când este vorba de forma conținutului, care este o formă abstractă, internă. Pentru a nu confunda cele două forme, morfo-sintaxa expresiei cu morfo-sintaxa conținutului,  vom desemna forma conținutului prin termenul de compoziție literară.  Un model, o schemă abstractă care să reprezinte componentele structurale de bază a literaturii sau operei literare ar putea avea următoarea înfățișare:              

Finalitatea pragmatic-estetică, după cum se vede, intersectează celelalte patru componente de bază ale operei literare. Din antichitate până astăzi aceste componente structurale, de formă și de conținut, au fost denumite cu termeni diferiți. În teoria literară modernă, în speță în naratologie, substanța conținutului este desemnată prin termenul de poveste (faptul imaginar sau aievea întâmplat relatat în cuvinte), iar forma conținutului prin povestire (organizarea în scopuri estetice a poveștii). Între substanța conținutului și forma conținutului există aceeași deosebire pe care teoreticienii literari francezi o fac între histoire (faptul real, istoric, relatat în cuvinte, deci povestea) și discours (povestirea într-o formă artistică a poveștii).  

Clasificarea figurilor pe nivele de expresie lingvistică (fonologic, sintactic, semantic, compozițional) ar putea excede sau depăși obligațiile elevilor, dar ea este făcută și pentru profesori, eventual folosită ca sugestie pentru o mai potrivită programă și manuale școlare, pentru a cuprinde toate figurile de stil întâlnite frecvent de copii. Figurile semantice sau tropii după relațiile care se stabilesc între termeni pot fi prin analogie (sau asemănare formală) și contiguitate (relație logică între termeni), precum și de contradicție. Pe nivele de expresie lingvistică figurile de stil s-ar putea grupa astfel:

1. Figuri fonetice în substanța expresiei (sunetele):

      –    Aliterația

• Asonanța
• Rima
• Onomatopeea
• Sincopa
• Afereza
• Apocopa

      –    Proteza

2. Figuri morfo-sintactice, în forma expresiei (cuvinte, propoziții, fraze):

      –    Repetiția

• Silepsa
• Paralelismul
• Perifraza
• Elipsa
• Anacolutul

      –    Inversiunea

3. Figuri semantice (tropii), în substanța conținutului (noțiuni, judecăți, raționamente) care prezintă o ramificație și varietăți mai complexe:

a) Figuri ale analogiei (ale relației analogice între termeni):

• Metafora
• Epitetul-trop
• Comparația
• Simbolul
• Mitul

b) Varietăți metaforice:

      –    Catacreza

• Personificarea
• Hiperbola
• Litota

      –    Alegoria

c) Tropii contiguității (ai legăturii, relației logice între termeni):

     –    Metonimia

     –    Sinecdoca

     –    Antonomaza

d) Tropii contradicției:

      –    Antiteza

• Ironia
• Eufemismul

      –    Epitetul antitetic (oximoronul)

e) Figurile compoziției sau de construcție care privesc forma conținutului, adică organizarea în scopuri estetice a substanței conținutului (teme, motive, subiecte, personaje):

      –    Repetiția

• Digresiunea
• Retardarea
• Regresiunea (flash-back)
• Anticiparea (flash-forward)
• Alegoria
• Antiteza
• Paralelismul
• Racursiul
• Povestirea în ramă.

Figurile fonetice nu pun probleme de receptare, decât eventual denumirea lor, ușor rebarbativă, străină. Nici figurile morfo-sintactice nu sunt greu de recunoscut și de interpretat. Toate aceste figuri pot fi accesate ușor în orice Dicționar de terminologie literară, cu exemplele de rigoare, sau explicate instantaneu de către profesori. Mai  interesante și utile sunt observațiile pe care dorim să le facem în legătură cu figurile semantice, numite și tropi. Se mai numesc tropi (de la gr. tropos, lat. tropus – turnură, cotitură, întorsătură) fiindcă se învârt, se rotesc în jurul sensului de bază. Floarea-soarelui este o plantă heliotropă, fiindcă se învârte în jurul soarelui. 

Studierea figurilor de stil începe din prima clasă de gimnaziu în mod curios, dar explicabil cu personificarea, o varietate de metaforă. Figura de stil e definită ca procedeu utilizat pentru a spori expresivitatea unei comunicări. La această vârstă mintea copiilor, cu puternice rămășițe animiste, este obișnuită să atribuie obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare capacități și însușiri ale ființelor vii. Plantele, animalele, păsările, toate vorbesc și se comportă ca persoanele omenești. Se oferă ca text de lucru poezia O stradă cu sentimente de Ana Blandiana, în care strada, casele, acoperișurile, gardul acela antipatic, toate dobândesc atribute omenești. „O pisică și-o furnică/ Spune toată ziua povești”. Din aceeași unitate tematică, Pe strada mea, elevilor li se mai oferă textul O pisică din Cartea cu jucării de T. Arghezi. Personificarea poate fi definită acum ca o figură de stil care atribuie însușiri omenești unor ființe necuvântătoare, unor obiecte sau unor fenomene ale naturii. În continuare vom apela frecvent la definiția figurilor din manual pentru accesibilitatea și claritatea lor.

Următoarea figură însușită tot la clasa a V-a este comparația, cea mai simplă și mai obișnuită figură de stil. Comparația este figura de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între două persoane, obiecte sau acțiuni cu scopul de a evidenția unul dintre termeni. Comparația este uneori cea mai scurtă cale spre înțelegere. Ea alătură doi termeni, pe baza unor asemănări, însușiri sau caracteristici comune, pentru a-l cunoaște mai bine pe unul prin celălalt. Orice comparație are obligatoriu trei termeni: termenul care se compară (comparatul), termenul cu care se compară (comparantul) și însușirea care apropie cei doi termeni. Termenii comparației se leagă între ei prin cuvinte corelative sau conectori: ca, precum, asemenea, aidoma, la fel ca, asemănător cu, întocmai, tot așa etc. Amorul unei marmore de Eminescu ne întâmpină cu o suită de comparații dintre cele mai expresive:

„Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul  pre-un copil”.

Comparația, fiind integrată în unitatea de învățare Vreau să salvez lumea, se ia un text multi-modal, de data aceasta o bandă desenată din primul volum Hoțul fulgerului de scriitorul american Rick Riordan, pentru a-i introduce pe copii în serialul Percy Jackson și olimpienii, Percy nefiind  altcineva decât întruchiparea eroului grec Perseu, care nu poate evita un destin tragic. Deoarece copiilor le place să viseze și să se vadă eroi, se introduce și un text scris despre o eroină actuală din Pakistan, așa cum se descrie ea în cartea Eu sunt Malala. E un bun prilej de a recomanda copiilor ca modele comportamentale antice cel puțin încă două epopei: Iliada și Odiseea de Homer, chiar repovestite în proză, dar și excepționala carte de cultură strict necesară, accesibilă și plăcută pentru această vârstă, Legendele Olimpului de Alexandru Mitru. Culegerile  de figuri de stil nu duc lipsă de exemple de comparații dintre cele mai expresive:

„Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic” (M. Eminescu, Călin – file din poveste).

„Iese luna din brădet / Gânditoare ca o frunte / De poet” (George Coșbuc, Noapte de vară).    

 „Numai luna, / Galbenă ca un bostan, /Iese, mare și rurală” (G. Topârceanu, Vara la țară).

Epitetul, după unele manuale, se învață la sfârșitul clasei a VI-a, după altele, la începutul clasei a VII-a. Indiferent de clasa la care se predă, definiția de preferință inductivă,  de la concret la abstract, particular la general, este aceeași. Fiind vorba de o figură plasticizatoare, decorativă, epitetul este integrat în unitatea de învățare Harta sentimentelor, și se alege ca text ilustrativ Lacul de Mihai Eminescu. După ce știm că epitetul este figura de stil care exprimă o însușire neobișnuită sau rară a numelor sau acțiunilor, observăm că epitetul poate fi exprimat prin adjectiv, adverb sau chiar substantiv:  lacul albastru, nuferi galbeni, glas de ape, blândei lune, lin foșnească, unduioasa apă. Mai observăm că unele epitete sunt la limita greu de stabilit între o însușire obișnuită și neobișnuită, între epitet și non epitet, cu alte cuvinte între atribuția poetică și atribuția gramaticală, lipsită de valoare expresivă, neutră din punct de vedere stilistic. Orice epitet poate fi adjectiv, adverb sau substantiv, dar niciuna din aceste categorii gramaticale nu poate îndeplini funcția de epitet în afara condiției suplimentare ca determinarea să fie poetică, expresivă, sensibilizatoare. Lacul albastru, nuferi galbeni pot fi interpretate ca simple determinări gramaticale, dar în context expresiile acestea pot dobândi valoare stilistică, prin proprietatea maximă a termenilor care potențează sentimentul poetic, trăirile personale exprimate în poezie.

În interiorul epitetului, trebuie să facem apoi o separație necesară, de data aceasta mai delicată decât între epitetul-trop și epitetul non-trop. Epitetul-trop realizează în subsidiar o deturnare semantică prin transfer și utilizează termenii în sens figurativ. Epitetul non-trop, dimpotrivă, se bazează pe o maximă proprietate și pe o întrebuințare selectivă, riguroasă și nuanțată a termenilor, fără distorsiuni de la sensul propriu: „Palid, adâncit, sinistru, trece tigrul Robespiere” (Mihai Eminescu, Memento mori). Primele trei determinări poetice sunt epitete non-trop, utilizate cu înțelesul cel mai propriu, următoarea este epitet-trop, construit printr-o comparație subînțeleasă cu un animal feroce, motiv pentru care se mai numește epitet metaforic. Epitetul-trop poate cumula și alte semnificații figurative (personificatoare, hiperbolice, alegorice, antitetice). Epitetul antitetic sau oximoronul se învață abia în clasa VIII-a.

Metafora, regina figurilor, se studiază imediat  după epitet, în urma unor demersuri metodice pentru o mai bună înțelegere a procesului metaforic. Metafora (de la gr. meta – dincolo de și fero – a duce, a purta, a transfera) este trecerea numelui unui lucru asupra numelui altui lucru prin comparație sau analogie. Din această cauză metafora mai este numită comparație subînțeleasă și are trei termeni (comparat, comparant și însușirea care le unește). Într-o metaforă prezența termenilor propriu și figurativ este facultativă. Când sunt prezenți ambii termeni, metafora este explicită: „Și din neguri, dintre codri, / Tremurând s-arată luna / Doamna mărilor ș-a nopții / Varsă liniște și somn” (M. Eminescu, Scrisoarea a III-a). Când este prezent numai termenul  figurativ, metafora e implicită: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/Prin care trece albă regina-nopții moartă” (M. Eminescu, Melancolie). Din punct de vedere al părților de vorbire prin care se exprimă, metaforele pot fi nominale, când se realizează printr-un nume, și verbale, când se exprimă prin verb: „Din caier încâlcit de nouri/toarce vântul/fire lungi de ploaie” (L. Blaga, Martie). Modul metaforic este atât de răspândit încât, într-o anumită privință, metafora se identifică cu poezia însăși, cu disponibilitatea de a fantaza pornind de la asemănarea dintre lucruri. De aceea se spune că a face metafore frumoase înseamnă a vedea asemănarea dintre lucruri, a avea imaginație, fantezie, inspirație și talent. În poezia Harta de modernistul Marin Sorescu, propusă ca text de bază pentru înțelegerea metaforei, citabilă în întregime, denumirea explicită a părților corpului omenesc este transferată asupra formelor de relief ușor de recunoscut ale globului pământesc: „Cu cele trei părți de apă / Care se văd foarte bine / În oasele și țesuturile mele: / Apa e desenată cu albastru. / Apoi cei doi ochi, / Stelele mele de mare.” Fruntea uscată „Continuă să se formeze zilnic/ Prin încrețirea/ Scoarței pământului”. Picioarele sunt ca drumurile, unde se vede marea ar trebui să fie sufletul, petele albe sunt gândurile și întâmplările de mâine. Simțurile sunt cele cinci continente și, pentru ca analogia cu harta pământului să fie convingătoare și revelatoare, continentele celor cinci simțuri, deci întregul organism uman descrie zilnic două mișcări: „O mișcare de rotație în jurul soarelui/ Și una de revoluție/ În jurul morții…”

Într-o încercare de clasificare a figurilor de stil după nivelul lingvistic la care se produce, metafora făcea parte din figurile semantice ale analogiei, alături de epitetul-trop, comparația, simbolul, mitul, la care se mai adaugă varietăți metaforice precum catacreza, personificarea, hiperbola, litota, alegoria. Pe unele le-am prezentat deja (personificarea, comparația, epitetul-trop), iar catacreza, al cărei nume ar putea să sperie (de la gr. katachresis – abuz) nu este decât o figură de stil „gramaticalizată”, care la origine era simțită ca metaforă, fiindcă folosea prin „abuz”  un termen figurat pentru denumirea unui obiect concret ori abstract, din lipsa unui termen propriu: gura paharului, capul podului, inima veacului, sânul naturii. Un catalog bogat de catacreze oferă botanica populară: ciuboțica-cucului, creasta-cocoșului, gura-leului, rochița rândunicii. Acțiunea baladei Miorița este localizată de la început într-un univers terestru edenic cu ajutorul a două catacreze unice în literatura noastră populară prin noutatea surprinzătoare a asociațiilor și forța lor de plasticizare: „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai…”

Hiperbola (de la hyper – peste și ballein – a arunca) este o varietate de metaforă care constă în exagerarea voită a realității în scopul intensificării expresivității: „Pisicuța vorbea și își umfla pieptul său puternic cu jumătate din atmosfera pământească” (C. Hogaș, Amintiri dintr-o călătorie). Litota (de la gr. litotes – micime, simplitate, sărăcie) este tot o varietate metaforică cu efecte inverse decât ale hiperbolei și care constă în diminuarea exagerată, voită, de cele mai multe ori ironică, a calităților și însușirilor unui lucru sau ființe:

 „Ești cât o fărâmă de fulg și de nimic,

O coajă de tărâțe, o țandără, o pleavă”. (Tudor Arghezi, Cântare omului).

Alegoria este o  figură de stil mai complexă și se studiază abia la sfârșitul clasei a VIII-a.  Ea are la bază o metaforă subînțeleasă pe care o dezvoltă în imagini ce sugerează o experiență de viață, o pildă, o învățătură, motiv pentru care i se mai spune metaforă dezvoltată, continuă, prelungită. Etimologic alegoria este formată din două cuvinte, de la grecescul allos – altceva, altfel, diferit și agorenein – a vorbi public, deschis; a ține un discurs. De aici și cuvântul agora, piață publică, loc deschis, unde în antichitate oratorii își țineau discursurile. Alegoria trebuie înțeleasă ca specie a genului epic, precum fabula, parabola, proverbul, ghicitoarea, dar și ca figură de stil, o varietate metaforică ce se bazează pe o comparație subînțeleasă, cum se întâmplă și în cazul personificării. Cea mai cunoscută alegorie învățată în școală este balada populară Miorița. Ca specie a genului epic în versuri, Miorița relatează, narează, povestește despre atitudinea unui cioban în fața iminenței morții. Narațiunea prezintă pe rând cadrul natural prin două metafore unice în literatura noastră populară: „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai”, intervine apoi oaia năzdrăvană, testamentul ciobanului, invocarea măicuței bătrâne. Ca figură de stil mai complexă, alegoria prezintă aici moartea ca pe o nuntă cu o „mândră crăiasă, a lumii mireasă”, exprimând ceea ce G. Călinescu numea „viziunea franciscan-panteistă a morții la individul român”, adică o asimilare a morții cu   nunta cosmică la care participă întreg universul: soarele, luna, stelele, brazi și păltinași, păsări în loc de lăutari. Alegoria, ca varietate metaforică, se realizează în Miorița prin substituirea morții, în sens propriu, cu nunta, la figurat. Alegoria deci, după cum îi sugerează și numele, este figura de stil prin care cu pretenția că spui ceva deschis, lași de fapt să se înțeleagă altceva. 

Simbolul  (de la gr. synbolon – semn de recunoaștere, marcă) este o figură de stil analogică, bazată pe o comparație ca și metafora, dar se deosebește de aceasta prin câteva trăsături specifice. În manualele de clasa a VIII-a, cu materia organizată pe genuri  literare, simbolul se învață în cadrul genului liric. Se pornește de la două poezii, Izvorul nopții de L. Blaga și Emoție de toamnă de Nichita Stănescu, pentru a se ajunge la definiția simbolului ca procedeu artistic care constă în utilizarea numelui unui obiect concret pentru a desemna un alt obiect sau, cel mai adesea, o idee abstractă. În poezia expresionistă a lui Blaga, ochii simbolizează „marea de întuneric” din ființa iubitei, izvorul nopții în loc de lumina sa. Seria de simboluri din Emoție de toamnă de N. Stănescu, umbra, aripi, frunza de pelin, pietre sunt tot atâtea sugestii ale unei emoții de toamnă cu gândul la o „dragoste mare”. Limita dintre simbol și alegorie ca varietate metaforică, între simbol, metaforă și mit este adesea greu de stabilit și se poate face numai în context. Iată doar câteva dintre distincțiile teoretice care dau un specific aparte acestor figuri ale analogiei, urmând a fi probate în analizele de texte. Între alegorie și simbol există aceeași deosebire care se poate face între expresia unui conținut logic, premeditat și impresia vagă, abia sugerată a unei idei. Alegoria unește un conținut preexistent cu expresia lui directă printr-o analogie artificială, fiind semnul exterior și semnificația ei globală  totuși distinctă. Simbolurile înfățișează numai semnul. El se constituie printr-o asociere intuitivă, spontană, nepremeditată a unei idei, senzații sau stări psihice, cu datele imediate ale cunoașterii. Conținut-expresie, idee-imagine sunt topite în aceeași imagine indistinctă.

În ceea ce privește distincția metaforă-simbol, o imagine poate apărea odată ca metaforă, dar, dacă revine cu insistență în același context, ea se transformă în simbol. Valoarea simbolică a unei imagini s-ar datora deci frecvenței și recurenței ei, la care teoreticienii literari adaugă condiția apariției într-o poziție-cheie. Mai trebuie observat că metafora își pierde în context sensul propriu. Metafora „părul soarelui” de exemplu, cu înțelesul de razele soarelui, își pierde sensul propriu în orice context. Termenul simbolic își păstrează însă și în context ambele sensuri, propriu și figurativ. Când Tudor Arghezi în poezia O zi îndeamnă: „Cine a pierdut o zi cât o viață,/ S-o caute repede. Se înnoptează. Se lasă ceață ”, ceață este un simbol care-și păstrează și sensul propriu, de fenomen meteorologic, dar și figurat, cu semnificația de sfârșit tulbure al vieții, al zilei pierdute în zadar.

Datorită caracterului său repetitiv, cu semnificații general-umane, simbolul are strânse relații cu mitul: „Sfărâmați statuia goală a Venerei antice,/ Ardeți acele pânze cu corpuri de ninsori.” (M. Eminescu, Împărat și proletar). Venera antică poate fi interpretată aici și ca simbol al frumuseții înșelătoare, dar și ca mit cu toate atributele din panteonul zeilor greci.

O minimă  inițiere în simbolism, numele modului de a se exprima prin imagini, cum îl definesc teoreticienii literari, spre a da naștere cu ajutorul lor ideii, se face din clasa a VII-a, pornind de la poezia Lacul lui Eminescu, cu observația că luna, așa cum apare ea în poezie, cu lucirea blândă, uneori eclipsată sau dispărută, este un simbol al trecerii de la viață la moarte și invers, după cum soarele este simbolul strălucirii maxime, iar stelele, mai ales Luceafărul, pot sugera geniul, inteligența. La aceeași lecție din clasa a VII-a, la unitatea de învățare Harta sentimentelor, se dă și o definiție a mitului ca povestire fabuloasă care cuprinde credințele populare despre originea universului, a fenomenelor naturale, despre zei și eroi legendari. Mitul deci, ca și alegoria, poate fi acceptat și ca specie literară, cu un conținut sacru, narativ, dezvoltat, dar și ca figură de stil. E suficient să rostești orice nume din miturile și legendele Greciei antice ca să-ți dai seama de valorea lor sugestivă, figurativă pentru existența exemplară a unor ființe omenești de excepție. Cartea lui Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, recomandată încă din prima clasă de gimnaziu, este un instrument necesar și util pentru cultura istorică și literară a copiilor, indiferent de vârstă, cu atât mai mult cu cât, cel puțin pentru romantici, istoria fiecărui popor începe cu miturile și legendele lui.

Ultima figură de stil, rezervată elevilor de clasa a VIII-a, este o varietate mai complicată de epitet, numit epitetul antitetic sau oximoronul. Oximoronul (de la gr. oxis – ascuțit, înțepător, picant și moros – neascuțit, bont, năuc, prostănac) este figura de stil care constă în asocierea neașteptată, cu efecte surprinzătoare, a doi termeni contradictorii sau chiar cu semnificații opuse. Este bine cunoscut epitetul antitetic sau oximoronic din Odă (în metru antic) de Eminescu:„Suferință tu, dureros de dulce”. Tot epitete antitetice sunt și expresiile devenite celebre: tăcere elocventă, festina lente (grăbește-te încet), curat-murdar etc.

Antiteza, ca figură a contradicției, din care face parte și epitetul oximoronic, ironia și eufemismul, nu și-a găsit încă un loc stabil în manualele școlare. Antiteza (de la gr. anti – contra, împotriva și thesis – poziție) este un concept filozofic, logic și estetic. Ca figură de stil, ea contrapune doi termeni pentru a stabili un contrast puternic sau a pune în lumină pe unul prin celălalt: „Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează,

 Ea o inimă de aur – El un suflet apostat” ( M. Eminescu, Înger și demon). 

Când expresia figurată urmărește efecte ironice, antiteza se identifică cu ironia sau eufemismul, ca forme ale comicului verbal. 

Ironia recurge la o disimulare fină sau zeflemea pentru a exprima contrariul a ceea ce dorim să se înțeleagă: „Lumea plânge de necazuri,/ Tu-ți pui gândul pe atlazuri/ Și, de dor de vânt și mierle,/ Faci cu acul fir de perle” (T. Arghezi, Dor dur).

Eufemismul (din gr. euphemismos – elogiu, laudă, zicere de bun augur) este o figură care constă în îndulcirea sau atenuarea unei idei pe care respectul față de noi înșine și față de alții ne împiedică adesea s-o numim cu adevăratul ei nume. Se spune astfel „vârstă cuvioasă” în loc de înaintată, „atestatul vremii” în loc de zbârcituri, „adormirea lui”, în loc de moartea lui, Ielele, Dânsele, Naiba, Ucigă-l crucea, „Cel cu coadă și cu coarne”, pentru a numi spirite ale răului.

În încercarea de clasificare a figurilor după nivelurile lingvistice la care se produc, fonetic, morfo-sintactic, semantic și compozițional, figurile semantice le-am categorisit în figuri ale analogiei (metafora, epitetul-trop, comparația, simbolul, mitul), varietăți metaforice (catacreza, personificarea, hiperbola, litota, alegoria); tropii contiguității (metonimia, sinecdoca, antonomaza); tropii contradicției (antiteza, ironia, eufemismul, epitetul antitetic sau oximoronul); figurile compoziției sau de construcție, asupra cărora vom reveni cu un articol special despre compoziția în literatură.

Când Aristotel definea metafora ca „trecere asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speță, fie de la speță la speță, fie prin analogie”, poeticianul grec avea în vedere și ceea ce ce stilistica modernă numește figuri ale contiguității, bazate pe o relație logică între termeni, nu numai metafora, bazată pe o analogie. Pentru înțelegere, trebuie făcută o deosebire necesară între logic și analogic, între ilogic, nelogic și antilogic, cu observația că nu tot ce este nelogic devine automat și antilogic, îndreptat împotriva rațiunii. Literatura ca produs al imaginației, fanteziei se bazează de cele mai  multe ori pe o comparație prin analogie pentru a pătrunde în domenii în care rațiunea este neputincioasă. Deosebirea între logic și nelogic sau analogic este ca între adevărat și verosimil, real și imaginar.

Metonimia (de la gr. meta – dincolo de și onoma – nume) este o asemenea figură care înlocuiește un nume printr-un alt nume, cu care se găsește într-o relație de contiguitate, de atingere sau de legătură logică între termeni. Relațiile logice dintre lucruri și posibilitatea de a înlocui numele unuia cu al celuilalt prezintă o varietate infinită de forme. De cele mai multe ori metonimia ca substituire logică de cuvinte poate exprima:

– cauza prin efect: „Prin pomi e ciripit și cânt” (G. Coșbuc, La Paști); „ La noi sunt cântece și flori/ Și lacrimi multe, multe” (O. Goga, Noi). 

– efectul prin cauză: „Ningea bogat, și trist ningea, era târziu,/ Când m-a oprit, în drum, la geam clavirul” (G. Bacovia, Marș funebru).

– autorul în locul operei sau opera în locul autorului: „E-o lume-n veci de veci nepieritoare,/ Comori pe care Cronos nu le-nghite:/ Un Raphael, un Rubens, un Murillo” (Șt. O Iosif, La Luvru).

Sinecdoca (de la gr. synekdoche – cuprindere deodată) este un caz particular de metonimie prin care i se atribuie unui cuvânt un înțeles mai larg sau mai restrâns decât cel pe care îl are în realitate. De regulă sinecdoca substituie partea prin întreg sau întregul prin parte, motiv pentru care încă din antichitate i se spunea pars pro toto:  „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / și nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze, ori morminte”, adică în regnul vegetal, organic, animal și uman, anorganic, deci mineral (L. Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii). 

Antonomaza (de la gr. anti – aici, în loc de și onoma – nume) este tot o varietate metonimică al cărei efect rezultă din înlocuirea unui nume propriu cu unul comun sau a unui nume comun cu unul propriu. Un singur poem ca Epigonii de M. Eminescu a consacrat o serie de antonomaze foarte pertinente :

 „ Liră de argint, Sihleanu, Donici cuib de-nțelepciune”…

 „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” …

 „Și-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,

Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,

Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri”.

Atribute care însoțesc mereu nume de persoane devin antonomaze de felul „bardul de la Mircești” pentru Vasile Alecsandri, „poetul țărănimii” pentru George Coșbuc sau „Luceafărul poeziei românești”, când este vorba de Eminescu.

Paralel cu figurile de stil elevii din învățământul gimnazial mai sunt deprinși cu numeroase probleme de versificație, prozodie sau metrică, mai ales când este vorba de producții ale genului liric, care se însușesc și ele cu suficientă ușurință: rimă, vers, măsură, ritm, picior metric, strofă etc.

În concluzie, stilistica, disciplină autonomă, deosebită de lingvistică prin obiect, sistem propriu de adevăruri generale și metode de cercetare este știința care studiază mijloacele de exprimare ale unei colectivități, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor din punct de vedere al conținutului lor afectiv. Obiectul stilisticii este stilul, adică modul, felul individual de a fi, de a te exprima verbal sau în scris, de a te comporta într-o anumită împrejurare de viață. Stilul, după expresia celebră a naturalistului francez Buffon, este omul însuși, adică felul, pecetea, marca, maniera originală, personală de a folosi limba în scopuri expresive, estetice, sensibilizatoare. Figurile de stil, cu înțelesurile lor secundare, indirecte, figurative s-au născut dintr-o slăbiciune funciară a limbii care nu posedă suficienți termeni pentru a denumi toate lucrurile, ideile, gândurile sau gama de nuanțe ale stărilor noastre sufletești. Mulate pe un tablou logic al raporturilor între noțiuni, recunoscut de către toată lumea, figurile de stil pot fi rezultatul unor relații logice sau analogice, unor asemănări sau deosebiri între termeni. Pe diferite niveluri de expresie lingvistică, figurile de stil s-ar putea clasifica astfel în mai multe categorii: fonetice, morfo-sintactice, semantice, compoziționale sau de construcție. Fiindcă figurile fonetice sau fonologice, morfo-sintactice, precum și numeroase noțiuni de versificație nu pun probleme de predare și însușire, ne-am concentrat atenția asupra figurilor semantice sau tropi, sub-categorisite în figuri ale analogiei (metafora, epitetul-trop, comparația, simbolul, mitul), varietăți metaforice (catacreza, personificarea, hiperbola, litota, alegoria), tropii contiguității (metonimia, sinecdoca, antonomaza), tropii contradicției (antiteza, ironia, eufemismul, epitetul antitetic sau oximoronul).

Asupra figurilor compoziționale sau de construcție vom reveni cu un articol separat despre compoziția în literatură. Ne place să credem că ce era de demonstrat a fost și va fi pe înțelesul tuturor, inclusiv al copiilor pentru care am conceput acest articol.

prof. univ. dr. PAUL MAGHERU

Sursă portret: evz.ro