Când am uitat că suntem așa ușor de strivit?

Un artist necunoscut tremură lângă o călimară răsturnată

Chipul său veștejit și palid, străpuns de o rază amară de lună

Ridurile sale se disipează precum nodurile unui rizom

În pustietatea odăii sale, disperarea intrinsecă domnește autonom.

Altă noapte, același geam, o caricatură, un mimesis

Este deprivat de somn din nou, așteaptă un fel de catharsis

Chemarea-i către centura lui Orion a devenit o dictatură

Fiecare lumină reflectată se unește într-un morman de cianură.

Rătăcirea după inspirație a fost a sa mater saeva cupidium

O vocație perfidă a devenit acul cu care moirele i-au cusut destinul

Ca Arhanghelul Gabriel, ar fi vrut să se coboare asupra omenirii

Cu o viziune mesianică să paveze drumul, departe de al lumii zbucium.

Întregul areal al experienței umane l-a subordonat acestei chemări

A transfigurat orice plăsmuire a imaginației pentru patul său procustian,

Un pat cârmuit de o sete aprigă de incluziune în linia marilor scriitori

Promisiunea că prin jertfirea vieții simple va atinge înălțimile sufletului a fost doar un cal troian,

Iubirea a trăit-o ca generatoare de laitmotive și teme

Revelația estetică a explorat-o decât pentru a o transpune în poeme

Figura maternă, doar un ghid către motivul literar al devenirii în genere

Credința, doar o metoda pragmatică de a culege simbolism pentru compunere

A scrie presupune a-ți materializa o subiectivitate complexă

A separa o interioritate conexă

Astfel distanțându-te de fondul tău intern,

Poetul se condamnă la un purgatoriu etern

În singurătatea poeziei, nu știe dacă găsește cel mai cald leagăn din univers

Sau cel mai aprig călău, exprimat în neajunsele cuvinte dintr-un vers. 

Iar acum șade stupefiat, cu Ernst Kirchner mutilat și de perete atârnat

Aidoma lui: de mâini, de trup, de harul creativității se simte detașat

Sensul existenței sale s-a refugiat undeva după Sirius, ușor ca heliu

E prorocit că se va întoarce când Pluto va ajunge în afeliu.

Prins într-o psihoză ce îngroapă orice dorință

Ca cel ce-l veghează să posede benevolență,

Caută leacul care să-i curme suferința, să-l lase fără viață

Căci ce mai este un idol depravat de omnipotență?

MARCU BĂCILĂ

Sursă portret: fototeca personală Marcu Băcilă

Acest poem, semnat de Marcu Băcilă, elev în clasa a XI-a la Colegiul Național Emanuil Gojdu, Oradea, ne-a fost încredințat de dna Diana Popa, profesoara de Limba română a lui Marcu, inspector de specialitate pe județul Bihor, căreia îi mulțumim.