La ediția de anul trecut a concursului internațional de eseuri intitulat Treasure Hunt – Istoria din casa mea (ediția a II-a, 2021-2022), elevii Școlii Gimnaziale Miron Pompiliu din Ștei au avut o participare remarcabilă. Citiți în continuare eseul realizat de Mihai Merce, în prezent elev în clasa a IX-a.

Pasionații de istorie de la Școala Miron Pompiliu sunt coordonați de dna prof. Ana-Cornelia Popa.

SCHOOLBIT PUBLICĂ ÎN SERIAL CÂTEVA DIN LUCRĂRILE ACESTOR TALENTAȚI ELEVI.

Istoria Șteiului

Primele atestate documentare le avem pe la mijlocul Evului Mediu. Profesorii universitari Gh. Vlăsceanu și Ion Ianoș spun că „începuturile locuirii acestor meleaguri se pierd în negura timpului, iar atestările documentare sunt relativ târzii. În anul 1503 Șteiul era, iar în anul 1800 apărea cu actuala denumire. În lucrarea Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal și Banat se arăta cu numele de „Șchei”, înseamnă de fapt, slavi, nume ce se dă uneori și nemților. Această afirmație este preluată și de Ștefan Lupșa, care presupune că în vechime, la Ștei a existat o comunitate sporadică de slavi năvălitori.

În primul război mondial armatele române, victorioase, ajung până pe străzile Budapestei cu plata unui greu tribut de sânge, Șteiul își are contribuția sa la această victorie prin cei 7 eroi căzuți vitejește. Mărturie în acest sens este crucea din marmură albă fixată pe frontonul bisericii ortodoxe din sat. Satul a fost eliberat la 17 aprilie 1919. ^[1]

Satele cele mai numeroase erau însă în pertinențele Beiușului (pertinentia Belenes), fapt care a determinat subîmpărțirea lor unor crainici însărcinați cu strângerea dărilor și care au evoluat acum de la funcțiile de executori ai sentințelor scaunelor de judecată, la cele de dregători. Astfel, la 1582, existau în părțile Beiușului trei crăinicii: a lui Petru Banda din Broaște: Săliște (de Beiuș), Saca, Mochiola, Mizieșul de Jos și de Sus, Teleac, Budureasa, Burda, Cărbunari, Cresuia, Citbofalva, Kis Kövesd, Beiușele, Nagy Kosár, Pietroasa, Cociuba Mică, Gurani, Brădet, Valea de Jos, Dumbrăvani, Hollopatak, Csomafalva, Vașcău, Chișcău, Buntești, Lelești, Poienii de Jos, Ferice, Poienii de Sus, Țigănești, Pocola, Broaște (azi Stâncești), Gemfalva, Săud, Resztoka (= Răstoaca), Ciulești; a lui Matei Frissa din Craiva: Călugări, Sohodol (azi Izbuc), Cărpinet, Leheceni, Hotărel, Șuștiu de Jos și de Sus, Lunca, Burdești, Criștior, Săliște; a lui Nicolae Grosa din Șchei: Rieni, Păntășești, Petrileni, Szavoyen (=Zăvoieni), Ghighișeni, Voyen (=Voieni), Szatfalva (= Sat sau Sătani), Lazuri, Băleni, Totoreni, Hârsești, Șchei, Seghiște, Hinchiriș, Cusuiuș, Valea de Sus, Mierag.^[2]

În localități precum Ștei, Lunca sau Buntești unde, ponderea ortodocșilor și a celor ce și-au declarat româna ca limbă maternă este covârșitoare, iar numărul celor care au limba maternă necunoscută este destul de ridicat, putem deduce faptul că aceștia erau români. ^[3]

Satul Ştei a fost fondat în jurul anului 1600, de când datează registrele de dijmă pentru stăpânii feudali ai locului – Episcopia Romano-Catolică a Oradiei. Zona era locuită de mai demult, dovadă fiind un tezaur de monede din secolul XII-XIII găsit pe traseul căii ferate Ştei-Băiţa. Numele vechi al satului era Schei, care înseamnă “slavi”. Istoricul Jakó Zsigmond aprecia că “românii au denumit Skey aşezările lor în care locuiau împreună cu slavii, dar e posibil ca originea s-o fi dat un grup de slavi împins aici împreună cu românii”. Toponimul Ştei sau Şteiu a apărut în jurul anului 1800.

Locuitorii se ocupau cu agricultura, cu viticultura şi creşteau oi, porci şi boi. Mai târziu, ţăranii şi-au adăugat la activităţi exploatarea cărbunelui şi transportarea sa la topitoria din Vaşcău. Aşezarea era foarte mică, în 1600 existând circa 100 de locuitori. După 1700, aproape că a dispărut de pe hartă, numărul locuitorilor scăzând la doar 35.

Satul a fost „tras la drum” în timpul împărătesei Maria Tereza, localnicii cu case pe dealuri fiind strămutaţi în vatra aşezării. În timpul revoluţiei din 1848, un preot al Şteiului, Nicolae Popovici, i-a convins pe ţărani să nu se înroleze în armata maghiară. În timpul Primului Război Mondial, satul a fost jefuit şi distrus. Refăcut, a fost bombardat în 1944 de avioanele engleze ce atacau forţe terestre sovietice. ^[4]

Înainte cu vreo două săptămâni de a ajunge rușii la Ștei, într-o zi de duminică, pe când oamenii se pregăteau să meargă la biserică, anunțul făcut de toboșarul satului a scos toată suflarea în uliță. Cu o voce gravă, plină de importanță, bărbatul le-a spus consătenilor săi că trebuie să se grăbească să-și adune recoltele de pe câmp, că peste grădinile lor cu zarzavaturi se va construi un “maree oraș”. Vestea a căzut ca un trăsnet pe bieții țărani. Seara, la magazinul din sat care ținea și loc de cămin cultural, cel mai renumit lăutar din zonă, „highighișul Draia”, n-a mai avut cui să cânte. A încercat două-trei danțuri, a jucat pruncul popii cu fetele lui Bălan, că erau bogătașele satului, apoi tinerii s-au împrăștiat care-ncotro. Seri la rândul, oamenii s-au adunat ciorchine pe la porțile caselor ca să întoarcă problema pe toate fetele. Unora nu le prea venea să creadă, iar alții au jurat că nu le vor da rușilor nicio bucată din pământul strămoșilor lor.

Dureroase aduceri-aminte…

Tuturor le erau încă proaspete în minte ororile trăite în timpul ultimului război, când din cauza luptelor care s-au purtat în sat au fost nevoiți să se refugieze prin păduri. “Eu aveam pe atunci vreo opt ani, dar țin minte și acum zilele și noptile grele petrecute în pădurile din satul Hidișel, unde se refugiaseră și alte familii; cele care aveau vite bune de jug au fugit prin părțile Hălmagiului. Satul era plin de soldați ruși care luau tot ce întâlneau, vite, mâncare, băutură, cotrobăind peste tot și nedându-se în laturi de la nimic. Spre exemplu l-au împușcat pe Nichita Petriș a Hijului pentru că n-a vrut să le dea o găină”, povestește profesorul Ioan Simedre, cel care, în calitate de director a condus mai bine de două decenii destinele vechii școli din Ștei. În cumplitul război, profesorul Simedre, acum în etate de 75 ani, și-a pierdut tatăl, el fiind crescut împreună cu cei doi frați ai săi, doar de bunicul său.

„Invazia” sau cum „se fabrica” un oraș!

Vestea toboșarului din Ștei a devenit certitudine într-o zi însorită de toamnă timpurie a anului 1952, când un tren lung de nu i se vedea capătul s-a oprit în gara de lângă grădina Teichi. Și pentru că nu era ora la care trebuia să vină marfarul după buștenii neamțului de la Berger, toți țăranii de pe câmp au lăsat lucrul și au privit ciudata fierătanie. “Au venit rușii cât frunză și iarbă. Și au inceput să coboare din tren, și-au coborât și tot au coborât… până ne-am săturat noi să stăm și să ne tot uităm după ei. Au descărcat scânduri și materiale de construcție pe care le-au cărat la marginea grădinilor cu varză din Țiguleasca, în Belgeasca, cum îi spuneam noi, cam pe unde se află acum unitatea de pompieri și și-au ridicat acolo un fel de orășel din barăci. În același timp , pe drum, în sat au intrat o grămadă de mașini de armată cu specialiști sovietici, care veniseră cu avionul până la Oradea, și imediat s-au apucat de lucru. Chiar de-a doua zi, au băgat buldozerele în haturile noastre și au inceput lucrările din mai multe părți deodată. Bieții săteni s-au trezit cu toate zarzavaturile și culturile pline de scânduri și cărămizi”, își aminteste profesorul Simedre. ^[5]

Cu totul nou a apărut Șteiul de odinioară, un sătuc pe a cărui vatră se înalță, măreț acu, orașul Dr. Petru Groza. ^[6]

Oamenii spun că ultimul rus care a părăsit Şteiul, un anume Baranov, geolog, a plecat cu ochii în lacrimi. Se îndrăgostise de oraşul pe care el şi compatrioţii săi l-au ridicat în doar cîţiva ani. De KD-uri – bloculeţele cu două etaje cu pereţii din panouri – şi de BW-uri – căsuţele verzi din lemn unde astăzi locuiesc cîte două familii, în două “apartamente”. Ruşii aveau “Alimentara” lor, bine garnisită, de unde nu cumpărai decît cu legitimaţie, cinematograful lor, şcoala lor. Deşi nu se amestecau cu românii – mîna de lucru relativ ieftină pe care o găsiseră aici – erau prietenoşi. “Ne jucam cu copiii ruşilor. De fapt, mai mult îi băteam şi le furam jucăriile. Aveau jucării frumoase, cum nu mai văzusem. Şi acum ţin minte cum urlau pe la ferestre, îşi strigau bunicile să iasă afară şi să-i apere: Babuşca!” – îşi aminteşte un fost tehnician la mină, care pe vremea ruşilor avea 8-9 ani. Povesteşte cum după plecarea lor, la începutul anilor ’60, de fapt odată cu schimbarea politicii ţării noastre faţă de autorităţile de la Moscova, totul în oraş a început să se degradeze. “Ne-au dat şcoala lor pe mînă. În cîteva luni am distrus-o! Leagănele, curtea, terenul de sport… tot!” Bătrînul Gaiţă din Băiţa (un sat din apropierea minei, aflat la 12 km de Ştei), care are acum peste 80 de ani, a lucrat împreună cu ruşii “la explorări”. Se purtau frumos cu el şi îi dădeau mîncare bună, la cantină. În mintea lui, imaginea ruşilor de odinioară se suprapune peste cea a comuniştilor şi a unui regim în care a dus-o bine. De fapt, se suprapune peste anii tinereţii lui. Un fotograf din Ştei ne arată poze. Ingineri sovietici entuziaşti, încrezători. Figuri luminoase, gesturi energice. Bravii soldaţi care păzeau garniturile de tren cu uraniu ce plecau zilnic spre U.R.S.S. Uraniu “pur” de calitatea I, pe cel mai slab îl aruncau (l-a exploatat ulterior statul român, din sterilul rămas). Circulă multe legende, deşi în mintea oamenilor mitul uraniului poartă eticheta cu “strict secret”. Cel mai mare zăcămînt din lume, la vremea aceea. “Mirosit” de nemţii care, dacă apucau să-l exploateze, făceau bomba atomică, iar soarta războiului şi a lumii ar fi fost alta. “Furat” de sovieticii care au mutat un munte întreg, de fapt un uriaş megalit radioctiv, în ţara lor. Cărat cu cîrca şi fără echipamente de protecţie de către minerii români, care iniţial credeau că extrag cuarţ sau ametiste. “Dacă vreţi să ştiţi cîţi au murit atunci, număraţi crucile din cimitire! Însă nici atunci nu veţi şti exact, căci mulţi au plecat şi au murit prin alte părţi!” – ne spune un fost miner, pensionar la 37 de ani, din Băiţa. Există şi studii despre starea de sănătate a populaţiei din perioada respectivă, însă majoritatea au fost documente secrete. Din nou fotografii alb-negru, filmul e un pic voalat. Un tînăr sovietic, probabil geolog, cu o bască la modă, în acele timpuri, indică surîzător un perete de stîncă. Se munceşte non-stop şi cu hei-rup, în patru schimburi, cu 20.000 de mineri care cîştigă mai mult decît şi-au imaginat ei vreodată. Apoi, o fotografie color cu fraţii Micula, la o recentă sărbătoare, “Zilele oraşului Ştei”. Figurile lor amintesc de cele ale investitorilor americani. Costume impecabile, zîmbete profesionale. Mă duc cu gîndul la aşezările pierdute în deşert, în Kansas sau Colorado, unde în sfîrşit, după secole întregi în care nu s-a întîmplat nimic, a sosit primul business man decis să deschidă o benzinărie, un motel sau chiar o făbricuţă. Au trecut doar 60 de ani, timp în care istoria oraşului Dr. Petru Groza s-a schimbat în mai multe rînduri. Pe fosta stradă Lenin (astăzi strada Unirii), unde încă nu se circulă cu maşinile (oficialii ruşii care stăteau aici nu vroiau să fie “deranjaţi”), pe fostele străzi Tineretului, Sportului, Fruntaşilor e multă linişte, verdeaţă, dar nu mai sînt plopii care fuseseră plantaţi special ca să “înghită” radiaţiile. În spatele ferestrelor, după perdele, sînt însă locuitorii oraşului, majoritatea pensionari şi şomeri. Ştiu totul unul despre celălalt. Se bănuiesc unii pe alţii că au fost turnători în perioada de după plecarea ruşilor, cînd exploatarea celor două mine (cea de uraniu şi cea de molibden) a continuat administrată de către statul român, iar zona – spun ei – a fost împînzită de băieţii cu ochi albaştri. Şi totuşi se salută între ei cu “servus” şi de cîte trei ori pe zi, beau împreună la micile birturi unde o cafea costă 1 leu, îşi însoară şi îşi mărită copiii la restaurantul “Ardealul”, construit tot de către ruşi, iar la nuntă îşi notează pe un carneţel cît a dat fiecare, ca să ştie ce sumă trebuie să “restituie” la nunta următoare. Oraşul e acum intens circulat de către TIR-urile verzi şi noi pe care scrie “Frutti Fresh”. Autobuzele care pleacă de la autogară către satele din împrejurimi poartă sigla Naţional TV. Cei care au “salvat” oraşul sînt fraţii Micula; deşi oferă salarii relativ mici, deţin monopolul pe locurile de muncă din zonă. Are loc o nouă migraţie a celor de la ţară către oraş, către fabricile care produc European Food. La serbările locale, sucul galben şi roz e pe gratis. Nici el, nici băutura ieftină şi incoloră care înlocuieşte acum carmolul “Diana” pe care îl cumpărau minerii pe timpuri, en-gros, de la farmacie, nu au nici o legătură cu uraniul. Mina e în curs de închidere, va urma o ecologizare. Aici mai lucrează în prezent doar 200 de oameni. Duminica, ora 6 p.m. Oraşul e pustiu. Pensionarii şi-au citit deja ziarele de dimineaţă pe băncile din centru şi s-au întors la casele lor. Majoritatea magazinelor sînt închise (de altfel în oraş există un singur butic non-stop). Pe una dintre străzile principale, cea din faţa “Palatului” (o clădire care aduce vag cu Casa Albă, construită tot de către ruşi), trece o maşină o dată la o jumătate de oră. Trecerile de pietoni sînt însă din zece în zece metri, iar semnele au ceva bizar. Siluetele negre, graţioase traversează strada în pas de dans. Senzaţia de mişcare pe care o imprimă are ceva coregrafiat. Uneia dintre ele vreun puşti rebel i-a scrijelit lanţuri la picioare. Tinerii “cu studii” au plecat din oraş. În general, părinţii rămaşi aici se laudă cu casele, maşinile şi salariilor lor. Părăsirea Şteiului în sine e considerată o realizare. Mi-amintesc o altă duminică, în urmă cu vreo 12 ani, cînd un băiat mi-a dat întînire pe fosta stradă Lenin, prima bancă pe stînga, chiar lîngă bustul lui Miron. Îl cunoscusem cu o seară în urmă la discoteca de la Casa de Cultură (tot a lui Miron), unde ne epuizasem pînă pe la 2 noaptea pe ritmurile Ace of Base. Atunci, în acea duminică de pe la mijlocul anilor ‘90, era tăcut şi stătea pe bancă lîngă mine oarecum stînjenit. Nu prea aveam ce să ne spunem, aşa că am făcut schimb de adrese. Mi-a scris o singură scrisoare pe care am dus-o la liceu ca să fac mişto de ea împreună cu colegii. “Ştei? Unde e asta… Ştei?” – mă întrebase o prietenă. Cînd a fost luat în armată, m-am trezit cu el la uşă. Eram singura persoană pe care o cunoştea în Bucureşti. Am citit în ochii lui că doar faptul că ne întîlnisem şi îl recunoscusem reprezenta pentru el o victorie personală. În această duminică, au înflorit magnoliile, căci timpul din Ştei e fixat pe ora veche, iar pe băncile de pe strada Lenin nu şi-a dat nimeni întîlnire. Senzaţia de părăsire nu e dezolantă, căci casele aşteaptă îngrijite şi cochete, ca şi cum locuitorii ei au plecat doar într-o vizită scurtă şi vor ca lucrurile să fie în bună rînduială, cînd se întorc. Ceasul primăriei, o clădire nouă care seamănă oarecum cu o biserică neoprotestantă, anunţă o oră oarecare, printr-o melodie stranie pe care parcă o ştiu de undeva… sună fals. Marţi, ora 10 a.m. E zi de piaţă, iar oraşul, mai ales în zona gării, se animă treptat. Îi văd rînd pe rînd pe aproape toţi cei pe care i-am cunoscut în ultimele zile, prin satele din jur. Dorina, cea cu zece copii, însoţită de fata cea mare, cu o sacoşă plină cu ceapă verde pentru leurda pe care o culesese din pădure cu o zi în urmă. Fiul adolescent al Dorinei care îşi face ţepi în cap cu gel, cu gaşca lui de la liceu, fumînd. Domnul Dobre de la Băiţa Plai, celibatar, cu pălăria pe ceafă şi cu dinţii lui “de aur”, bînd o bere la bufet, la botul calului. Moş Gaiţă, aşteptînd rata. Ţiganii orfani care şi-au găsit adăpost la Spitalul de boli psihice de la Nucet, înghesuiţi într-un Aro. Vicele de la Nucet, tîrguind. Nu-l văd pe nea Puiu, cel care în urmă cu patru ani venea la Ştei ca să agaţe femei. Acum e bolnav cu plămînii, cică n-o mai duce mult. În gara de la Ştei nu mai opresc decît personale. E o clădire înconjurată de gunoaie, aproape inutilă. În schimb, autogara e un loc de tranzit, împînzit de mici magazine şi de birturi. Automatele de cafea au rămas fără pahare, se va duce cineva la Oradea să aducă. În apropiere e singurul hotel mai de soi care se numeşte “adisimon” sau “Lipscani”. Aici, la restaurant, sînt două săli, una pentru nefumători şi poţi mînca “cea mai bună pizza din Ardeal”. În schimb, personalul e cam ciufut. Băncile din autogară se umplu de oameni cu sarsanale care aşteaptă autobuzele. Rachiul se bea din geantă sau de la birt. E mult fum de eşapament care îl estompează pe cel de ţigară. Vizavi de autogară, se vede o remorcă transformată în tonetă unde se vînd gogoşi calde. Şi depozitele rămase de pe vremea ruşilor. Erau depozite care adăposteau “protocolul” minei. În 1989, cînd a fost o revoluţie paşnică şi la Petru Groza, o mulţime de manifestanţi în faţa “Palatului” au spart geamul de la librărie ca să ardă cărţile, deşi era deschis (orar 9,00-16,00) şi au năvălit în depozite ca să ia paharele de cristal şi covoarele persane. Anul ăsta nu s-a făcut palincă de prune, doar de mere. Îmi lipseşte acel moment din copilărie în care gospodinele se adunau toamna în spatele blocurilor, lîngă garaje, ca să coacă vinete şi ardei pentru zacuscă, la plita comună. Blocurile n-au încălzire centrală, oamenii se folosesc de mici sobe cu lemne şi boilere. Pentru plita comună exista programare şi o gospodină mai organizată şi mai vigilentă ţinea evidenţa pe un carnet. În piaţă, ţigăncile vînd haine second-hand: “orice bluză la zece mii”. Două adolescente admiră un tricou negru cu o mutriţă de messenger şi cu inscripţia “Be happy!”. “Nu-i aşa că-i fain?” ^[7]

În orașul Ștei era concasat (măcinat) minereul de uraniu exploatat în Băița, cantitatea cea mai importantă de minereu provenind din mina “Avram Iancu”, depășind cantitatea de 300.000 de tone într-o perioadă de 10 ani. ^[8]

Prima grijă a elitei sovietice care venise la Ştei a fost să-şi construiască un local select, chiar in centrul viitorului oraş. Restaurantul “Ardealul”, ridicat înaintea blocurilor de locuit, a fost pe Strada Principala din Ştei, păzit în toţi cei zece ani cat a durat dominaţia sovietică de soldaţi înarmaţi. În timp ce înăuntru high-life-ul rusesc chefuia până-n zori, sute de mii de tone de minereu de uraniu de la Băiţa au luat drumul Moscovei. Mai târziu, sovieticii au recunoscut făţis că au construit bomba atomică cu uraniul românesc.  Pentru cei mai mulţi locuitori, au fost construite blocuri de tip KD (cu pereţii din panouri) şi locuinţe de tip BW (căsuţe verzi de inspiraţie nemţească), pe fostele străzi Fruntaşilor (azi N. Iorga), Tineretului, Sportului, Eminescu etc. În întregul său, oraşul Ştei a fost proiectat chiar la Moscova, de un arhitect rus. Tot în acea perioadă, 1952-1956, s-au construit blocurile vechi (cu două etaje), din cartierul Petrileni. De aceea, străzile au o formă unică în România, sunt paralele şi deosebit de lungi^[9].

„Nu putem fugi de istorie”, e argumentul primarului de Ştei, Iulian Bălaj, atunci când vorbeşte despre Ştei ca oraş proiectat la Moscova. Casa de Cultură a oraşului are elemente arhitectonice aparținând clădirii celebrului Teatru Balşoi din Moscova. La fel se întâmplă şi cu Palatul care adăpostea sediul administrativ al minei. Şi cu multe alte clădiri din Ştei. „Valorificarea patrimoniului totalitar sovietic constituie unul dintre punctele cuprinse în strategia de dezvoltare a oraşului gândită până în 2020. Acest capitol face parte dintr-un concept prin care ne-am propus să transformăm Şteiul în atracţie turistică. În acest context, în 2018 finalizăm parcul de agrement din zona lacului Ştei. Chiar azi am depus un proiect pe mobilitate, care presupune refacerea zonei centrale a Şteiului, şi avem un proiect pentru reabilitarea ştrandului. Când toate acestea vor fi finalizate, vom putea vorbi de Ştei ca atracţie turistică”, spune primarul Iulian Bălaj. Mina de uraniu de la Băiţa a atras la Ștei sute de specialişti şi mii de soldaţi. Pentru ei trebuia construit un oraş. Rusia descoperise la Băiţa resursa pentru a deveni cea mai mare putere nucleară. Ştei, sătucul cu nici 200 de case, a fost transformat în perioada 1952-1956 într-un oraş cu 25.000 de locuitori.

Ştei, oraşul născut la Moscova

Anunţul înfiinţării „marelui oraş Ştei” peste grădinile de zarzavaturi ale localnicilor a fost făcut de toboşarul satului. Cu două săptămâni înainte să vină ruşii. Străzile din Ştei au o formă unică în ţară. Sunt foarte lungi şi paralele. Se spune că Şteiul a fost proiectat la Moscova. Parte a patrimoniului totalitar sovietic sunt elementele arhitectonice ale Casei de Cultură Miron Pompiliu împrumutate de la Teatrul Balşoi şi elemente din Palatul Administrativ, balconul în mod special. Din aceeaşi categorie fac parte blocurile de două nivele construite pentru elita sovietică pe strada Lenin, o stradă necirculată pentru a nu-i deranja pe locatari. Toate aceste elemente se doresc a fi valorificate turistic de conducerea actuală a Şteiului. Înfiinţarea Şteiului de către sovietici a avut costurile ei, chiar dacă azi putem spune că e un adevărat record în România să transformi doar în patru ani un sat de 200 de locuitori într-un oraş de 25.000 de locuitori. Oamenii au primit vestea sosirii ruşilor ca pe o lovitură. Zile întregi au discutat acest subiect jurându-se că nu vor da nici o palmă de pământ strămoşesc ruşilor. Mulţi aveau încă vii amintirile atrocităţilor făcute de ruşi în război, când omorăseră oameni pentru că vroiau să le ia o găină. În patru ani, ruşii care au venit în număr atât de mare încât era nevoie ca pentru ei să se construiască un oraş au ridicat barăci, blocuri, un palat administrativ, cinci cinematografe, trei ringuri de dans, două şcoli, o bază sportivă, magazine exclusiv pentru sovietici şi un restaurant select- „Ardealul”. Despre acest restaurant se spune că a fost ridicat înainte să fie construite blocurile şi că a fost păzit peste un deceniu de soldaţi înarmaţi. Blocuri de tip KD, locuinte de tip BW completează şi azi peisajul arhitectonic al Şteiului. Pe tot timpul ocupaţiei sovietice, munţi de uraniu de la Băiţa au fost duşi la Moscova.Adică 300.000 tone de uraniu. Cât să funcţioneze reactorul de la Cernavodă 10 ani, spun specialiştii.

Love story rusesc în sonete

Poveştile născute în această perioadă fac parte, la rândul lor, din patrimoniul totalitar sovietic.

În timpul ocupaţiei sovietice, între Moscova şi Ştei se ţeseau adevărate poveşti de dragoste, sursă de inspiraţie pentru scriitorul Paşcu Balaci în trei cărţi de sonete. ,,Scrisorile secrete ale tovarășului Ivan din Ștei către iubita sa din Moscova”, ,,Cartea de uraniu” şi ,,Zborul clandestin al unui rus îndrăgostit, de la Ștei la Moscova și retur” vorbesc despre povestea uimitoare de dragoste dintre Ivan Ivanovici Ivanov, aflat la Ştei şi iubita lui Liudmila Groznîilanskaia aflată la Moscova. Din această poveste nu lipseşte nici KGB Ştei care îi cenzura îndrăgostitului scrisorile secrete pentru că acesta relatează aspecte care puteau deranja la Moscova. ^[10]

Din anul 2019, orașul Ștei face parte din ruta culturală europeană a orașelor europene cu arhitectură de tip totalitarist, ATRIUM.

În anul 2020, printr-o Hotărâre de Guvern, orașul Ștei a fost declarat Stațiune turistică de interes local.

Blocurile construite din Ștei pentru oameni

La capitolul blocuri, acestea au fost de două tipuri: KD (cu pereți de panouri, în care locuiau 4 familii în 4 apartamente) și BW (case verzi de inspirație rusească, în care locuiau 2 familii în 2 apartamente) și acestea au fost construite pe străzile: Tineretului, Nicolae Iorga, Independenței și Sportului. Între blocurile menționate se făceau plantații de pomi fructiferi și plopi.

S-au plantat tot așa plopi și pomi fructiferi, între alte și alte blocuri cu 1 până la 4 etaje, ce au fost construite pe străzile Independenței, Lioarei, Petrileni, Garofiței, Avram Iancu, Minerului, George Enescu, Trandafirului, Cuza Vodă, Miron Pompiliu, Andrei Mureșanu. Tot pe strada George Enescu, s-au construit trei blocuri-turn cu nouă etaje.

Industria

Industria s-a dezvoltat spectaculos în Ștei, pe timpul regimului comunist. După revoluție, mineritul a scăzut drastic. Cea mai importantă întreprindere din tot Șteiul a fost uzina Hiperion. Dacă avea 5300 de salariați în 1989, acum uzina are în jur de 5-6 angajați. Pe lângă uzina Hiperion, mai exista uzina de canistre, o fabrică de mobilă al cărui amplasament a fost pe locul fabricii European Food de azi, o secție de tricotaje a fostei Întreprinderi Miorița din Oradea și secția de ambalaje șteiană a Întreprinderii orădene Sinteza.

BIBLIOGRAFIE

1. BIHON – Șteiul își face brand din patrimoniul totalitar sovietic, disponibil la https://www.bihon.ro/stirile-judetului-bihor/stei-orasul-nascut-la-moscova-92566/, accesat la data de 22 iunie 2022

2. BIHOR ÎN IMAGINI – Povestea orașului Ștei – orașul proiectat la Moscova, disponibil la https://www.bihorinimagini.ro/povesti-si-legende-bihorene/povestea-orasului-stei-orasul-proiectat-la-moscova/ , accesat la data de 28 mai 2022

3. BANU, Florian – Asalt asupra economiei României – De la Sologra la Sovrom (1936-1956), Editura Nemira, București, 2004

4. BLAJ, Gheorghe – Județele patriei: Bihor, Editura Sport-Turism, București, 1979

5. BONCHIȘ, Claudia – Ștei, orașul bihorean visat de nemți și proiectat la Moscova – motivul ascuns pentru care germanii și rușii au pus ochii pe mica așezare, disponibil la https://adevarul.ro/locale/oradea/Stei-orasul-bihorean-visat-nemti-proiectat-moscova-motivul-ascuns-germanii-rusii-pus-ochii-mica-asezare-1_5571a005cfbe376e35f5b8fb/index.html

6. BRIE, Mircea – Familie și societate în nord-vestul României, Editura Universității din Oradea, 2008

7. BORCEA, Liviu – Bihorul medieval, Editura Arca, Oradea, 2005

8. CULICIU, Cristian – Orașul rușilor: Povestea puțin știută a Șteiului, un model tipic de dezvoltare urbană de tip sovietic, disponibil la https://www.ebihoreanul.ro/stiri/orasul-rusilor-povestea-putin-stiuta-a-steiului-un-model-tipic-de-dezvoltare-urbana-de-tip-sovietic-143755.html , accesat la data de 28 mai 2022

9. POPESCU, Adina – O istorie recentă a orașului Ștei, disponibil la https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/la-singular-si-la-plural/o-istorie-recenta-a-orasului-stei-613531.html, accesat la data de 22 iunie 2022 10. SIMEDRE, Ioan – Ștei – Monografie, Editura Buna-Vestire, Beiuș, 1996

^[1] Ioan Simedre – Ștei – Monografie, Editura Buna-Vestire, Beiuș, 1996, p. 10-11

^[2] Liviu Borcea – Bihorul medieval, Editura Arca, Oradea, 2005, p. 122-123

^[3] Mircea Brie – Familie și societate în nord-vestul României, Editura Universității din Oradea, 2008, p. 48

^[4] Cristian Culiciu – Orașul rușilor: Povestea puțin știută a Șteiului, un model tipic de dezvoltare urbană de tip sovietic, disponibil la https://www.ebihoreanul.ro/stiri/orasul-rusilor-povestea-putin-stiuta-a-steiului-un-model-tipic-de-dezvoltare-urbana-de-tip-sovietic-143755.html, accesat la data de 28 mai 2022

^[5] BIHOR ÎN IMAGINI – Povestea orașului Ștei – orașul proiectat la Moscova, disponibil la https://www.bihorinimagini.ro/povesti-si-legende-bihorene/povestea-orasului-stei-orasul-proiectat-la-moscova/ , accesat la data de 28 mai 2022

^[6] Gheorghe Blaj – Județele patriei: Bihor, Editura Sport-Turism, București, 1979, p. 70

^[7] Adina Popescu – O istorie recentă a orașului Ștei, disponibil la https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/la-singular-si-la-plural/o-istorie-recenta-a-orasului-stei-613531.html, accesat la data de 22 iunie 2022

^[8] Florian Banu – Asalt asupra economiei României – De la Sologra la Sovrom (1936-1956), Editura Nemira, București, 2004, p. 215

^[9] Claudia Bonchiș – Ștei, orașul bihorean visat de nemți și proiectat la Moscova – motivul ascuns pentru care germanii și rușii au pus ochii pe mica așezare, disponibil la https://adevarul.ro/locale/oradea/Stei-orasul-bihorean-visat-nemti-proiectat-moscova-motivul-ascuns-germanii-rusii-pus-ochii-mica-asezare-1_5571a005cfbe376e35f5b8fb/index.html , accesat la data de 27 iunie 2022

^[10] BIHON – Șteiul își face brand din patrimoniul totalitar sovietic, disponibil la https://www.bihon.ro/stirile-judetului-bihor/stei-orasul-nascut-la-moscova-92566/, accesat la data de 22 iunie 2022

MIHAI MERCE, clasa a IX-a

Sursă foto generic: fototeca personală Iulian Balaj, primarul Șteiului