Scrisoare de dragoste către sindicate

Delegarea către o autoritate superioară:

Soarele care nu apune niciodată peste imperiul pasivității

Au trecut anii și au decăzut tiranii

Dar indolența se arată ca un nou dictator

În jgheab s-au scurs toate credințele lumii pre-89’

Și-n urmă au rămas firmituri, narațiuni izolate într-un microcosm

În dezolarea ce-a rămas în urma morții ideologiei, punct axiologic

Nomenclatura de șacali și-a scris istoria, noi am tăcut…

Câțiva s-au făcut peste capital monarhi, cu grimase de oligarhi

Cei mici au fost expropriați, cei mijlocii prefăcuți în dulăi însetați

O luptă aprigă pe rămășițele sistemului ce înghite tot s-a întocmit

Înainte să-ajung Mihai, feudalismul ereditar era deja sfințit

Totuși, poporul învins de birocrații ce trebuia să-i emancipeze

Păstrează într-o formă inertă o speranță naivă în rațiunea democrației

Toate sacrificiile și umilințele lor conduc către un capăt de linie

Și-n cel mai adânc somnambulism, același potențial mocnește

Reprezentare, tehnocrați și cinism, mai presus de activism

Însă libertatea nu este o posesie, ci un ideal ce trebuie realizat

Ca la Colectiv, un concept gol devine real pe stradă, când puterea tremură

Doar când e tărăboi în piața Victoriei, Carpații se cutremură

Când în mâinile celor ostracizați, un falnic stindard cade

Armata de teracotă este însuflețită, vector cu direcția București

Când speranțele mele către un viitor sunt mai înduplecate

În sfârșit, apare scrisoarea mea de dragoste către sindicate

MARCU BĂCILĂ,

clasa a XI-a, Colegiul Național Emanuil Gojdu

Sursă imagine: fototeca personală Marcu Băcilă