Lumea asta doare chiar așa

Cum să mai merg, când pașii mei suspină,
Când tot ce strâng în suflet se dezbină?
Când dragostea se vinde pe nimic,
Și omul bun devine doar un mit?
Când cei ce-mi spun „rămân” pleacă-n tăcere,
Și-n urmă lasă doar gustul de durere…
Când mâna ce-o credeam întinsă drept
E doar un joc de umbre… și regret?
Prietenii — vitralii sparte-n noapte,
Promit lumină, dar aduc doar șoapte.
Se-ascund sub râs, sub vorbe de decor,
Dar inima lor bate pentru-un alt folos.
Oamenii-s tot mai goi, tot mai departe,
Se vând ieftin, dar se cred în înalte arte.
Învață cum să doară fără vină,
Și-ascund durerea-n râsul de rutină.
Oamenii-s tot mai reci, tot mai grăbiți,
Tot mai frumoși, dar goi și rătăciți.
Și-n mine urlă gândul, ca un spin:
Oare chiar așa vom merge până-n chin?
Vom supraviețui? Nu știu. Poate că nu.
Poate că nu-i destul doar să spui „rămâi tu”.
Dar în ruina asta fără glas,
Mai simt un fir de sens. Un pas. Un ceas.
Și merg. Nu pentru lume, nici pentru ei.
Ci pentru visele din anii mei.
Pentru copilul care nu știa
Că lumea asta doare chiar așa.

Până când vom fi așa? Până când
Vom confunda iubirea cu un rând
Pe care-l scriem doar să-l ștergem iar…
Dar poate… poate mâine va fi clar.
Până atunci, eu merg. Încet, tăcut.
Cu tot ce-am fost, cu tot ce n-am avut.
Și chiar de-mi sângerează drumul greu —
Mai cred în bine. Măcar puțin. Mereu.

ALISIA UNGUR

ALISIA UNGUR, ABSOLVENTĂ A COLEGIULUI NAȚIONAL ONISIFOR GHIBU ORADEA, CLASA A XII-A B, DIRIGINTE LUCIA CIGHIR, PROMOȚIA 2020-2024, ESTE ÎN PREZENT STUDENTĂ A FACULTĂȚII DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE, ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI, PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR.

Sursă portret: fototeca Alisia Ungur