Termenul de voluntariat în limba română (ca și termenul de voluntarism, care are, însă, un sens divergent) provine din limba franceză, ambele limbi apelând în construcția acestor termeni la noțiunea psihologică de voință. După cum este cunoscut, psihologii înțeleg prin voință „capacitatea de a acționa în vederea realizării unui scop conștient, înfrângând anumite bariere exterioare sau interioare” (Cosmovici, 1996, p. 244). Atât voința cât și conceptele derivate de voluntariat și voluntarism se referă la activități, direcții de activitate (voluntarismul) sau calitate a activității (voluntariatul). Mai precis, din punct de vedere psihologic, voluntariatul se referă la activități inițiate și desfășurate de bună voie, adică din proprie dorință. Se poate, totuși, observa că propria dorință nu este atât de categorică pe cât apare la prima vedere. Nu de puține ori, voința se constituie în funcție de împrejurări sau exprimă anumite caracteristici temperamentale sau valori morale. Voința nu este întotdeauna explicită, ci dimpotrivă, este implicită și are tendința de a se apropia și chiar dizolva în alte procese psihice (Bussell & Forbes, 2002, p. 246).

Voința, drenată de scop, exprimă, de regulă, o anumită motivație, care se poate situa atât la nivel primar și fiziologic, dar și la nivel superior. Dacă în primul caz scopul comunică sau este marcat de emoții, în cel de-al doilea caz, scopul se corelează cu sentimente și pasiuni. Se poate aprecia astfel, că voința poate fi mobilizată de valori și idealuri moral-religioase, precum dorința de a-ți ajuta semenii, generozitatea și chiar spiritul de sacrificiu pentru o cauză nobilă, cum ar fi apărarea țării. Se conturează în acest context un tip specific de activitate conativă, denumită de psihologi motivație de realizare, care „este caracterizată de obicei ca fiind dorința de a obține un succes, o performanță într-o acțiune apreciată social (Cosmovici, idem, 213).

În contextul aplicării voluntariatului în domeniul afacerilor și al firmelor/corporațiilor, se poate observa o creștere a profitabilității, dar și al moralului angajaților, căruia i se adaugă productivitatea și dezvoltarea unor idei de calitate superioară. La acest nivel, implicarea în voluntariat este susținută de firme, dar nu sub forma remunerării pentru angajați, iar beneficiile pot fi semnificative, din moment ce implicarea nu este motivată financiar, ci valoric/principial. Legăturile de tip networking, la cele mai înalte nivele ale administrației politice centrale, cât și cele cu alte companii importante, par a aduce un beneficiu mai mare pentru calitatea muncii și pentru creșterea nivelului de satisfacție la locul de muncă (Bussell & Forbes, 2002, p. 250).

Se distinge astfel o formă proprie de succes și anume răsunetul social favorabil al unei acțiuni individuale, ca refren al naturii sociale, a ființei umane. Voluntariatul este astfel animat nu numai de dorința de afirmare socială, ci și de dorința intimă de a ajuta, ocroti, de a iubi. Din păcate, dezvoltarea socială a însemnat, nu de puține ori, „prea multă competiție și prea puțină iubire”. Omul creștin, apreciază marele pedagog danez N. F. S. Grundtvig, este o parte „a divinului prezent în lume”. Comentând acest principiu, Nicolae Săcăriș, apreciază că „în fiecare individ uman există forțe, talente și puteri miraculoase, care stau la însăși originea vieții și creației și pe care omul trebuie să le descopere și cultive pe parcursul vieții, așa cum grădinarul cultivă o plantă rară”, iar această minune a creației „nu se poate face în mod egoist și singular, Individualismul capitalist, lipsit de valori morale și care urmărește numai un bun singular, nu are nimic de a face cu omul creștin a lui Grundtvig. De ce? Pentru că individul uman nu este om, ci persoană umană atâta vreme cât el nu trăiește și pentru semenii săi” (Săcăriș, 1996, p. 51).

Se cristalizează astfel un fundament psihomoral suficient de consistent pentru întemeierea voluntariatului, ca activitate specific socială, care nu trebuie totuși interpretată ca fiind opusă categoric individualismului, ci mai mult aflată cu el într-o relație de complementaritate (Winterich et al., 2013, p. 759).

La nivel individual, voluntariatul dezvoltă abilități care îi ajută pe voluntari să facă față provocărilor din viața socială și politică. Resursele și informațiile de care dispun voluntarii, cu precădere în urma implicării prin voluntariat, conectează principiile morale și sociale pe care le dezvoltă în relație cu modalitățile de angajare a resurselor întregii comunități. Acestora se adaugă complexe relații interumane, bazate pe încredere, toleranță și consens. Mediul de dezvoltare al împuternicirii sociale a individului/indivizilor este voluntariatul. Cetățeanul de rând nu se implică de bună voie în acte caritabile (Strickland, 2010, p. 254), chiar și pentru simplul motiv că perspectiva pe care o are despre propriile priorități, formulate sau nu, exclude orice formă de implicare de lungă durată, de forma voluntariatului. Pentru ca o astfel de activitate să fie parte din viața socială a unui cetățean, se impun contacte cu un cadru în care astfel de proiecte sunt dezbătute și încurajate. De asemenea, lipsa convingerilor personale, cuplată cu neîncrederea pe care o un cetățean în împuternicirea pe care i-o oferă statutul său, duce la neimplicare în viața socială și politică a comunității. Extrapolând la nivel de regiune sau de țară, lipsa implicării în aceste două domenii fundamentale, poate genera instabilitate politică și socială. Totuși, este util să înțelegem ce înseamnă conceptul de „împuternicire”. În acest context, împuternicirea se referă la abilitatea unui cetățean de a se putea întreține și susține singur sau de a-și controla mediul în care trăiește, în acord cu prevederile legale în vigoare (Andronic, 2014, p. 459).

Construirea unui aspect socio-moral al cetățeanului implică formarea unor valori personale și sociale în contexte dificile sau importante, pe care confruntă prin voluntariat. Astfel, abilitățile dobândite sunt transferabile în diverse contexte, care au la bază participarea democratică. Comunitatea/societatea transformă voluntariatul într-o unealtă prin care cetățeanul învață și practică diverse principii ale democrației participative. În final, rezultatul, cel puțin teoretic, este construirea unei culturi democratice (Andronic, 2014, p. 459).

prof. univ. dr. habil. FLORICA ORȚAN

Studiul de față este desprins din cartea Educația pentru voluntariat, apărută în 2022 la Editura Institutul European, sub coordonarea dnei Florica Orțan, directorul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul Universității din Oradea. Text reprodus cu permisiunea autorului.

Sursă portret generic: fototeca personală Florica Orțan