Fiecare generație are eroii săi. Personaje în care ne regăsim, pe care le admirăm și pe care le protejăm, alături de care râdem, iubim, plângem și suferim. Călătorim împreună cu ele, pe meleaguri exotice și tărâmuri fantastice.

Pe Aleea Privet, numărul patru, sub debaraua de sub scară, alături de păianjeni și protejat de umbre, doarme un băiat firav și slăbuț, cu ochi mari și verzi, ascunși de o pereche ruptă de ochelari, cu un păr negru veșnic ciufulit, care nu reușește să-i acopere cicatricea de pe frunte: un fulger. El este Harry Potter, unul dintre eroii generației mele.

Viața cu familia Dursley este un coșmar care nu se mai termină. Între disprețul afișat de unchiul Vernon, privirile disprețuitoare aruncate de mătușa Petunia și „torturile” la care este supus de către vărul său, Dudley, un porc cu chip de om (fanii vor înțelege asociația mea răutăcioasă), Harry nu îndrăznește să spere la puțină compasiune din partea rudelor sale, care îl tratează de parcă ar avea o boală contagioasă și ar putea să se infecteze.

Supraviețuind cu o doză potrivită de sarcasm, cu replici pe care le păstrează doar pentru un cititor, câștigându-te astfel de partea sa, viața lui Harry se îndreaptă în direcția cea bună, spre lumină, ca să fiu poetică, în momentul în care primește o scrisoare. O scrisoare prin care este informat că a fost acceptat la școala de vrăjitoare și vrajitori Hogwarts.

ARIANA BUBOIU