După cum am anunțat deja, Muzeul Țării Crișurilor Oradea a organizat în ianuarie un concurs de eseuri istorice, cu tema 24 ianuarie din perspectiva mea istorică, destinat elevilor de gimnaziu și liceu. Publicăm în serial câteva din textele care i-au adus pe autori pe podium. Citiți eseul semnat de Anastasia Vușcan, elevă în clasa a V-a la Colegiul Național Onisifor Ghibu Oradea, profesor îndrumător Florina Dumea.

Semnificația zilei de 24 ianuarie 1859

Știm cu toții că pe 24 ianuarie 1859 s-a înfăptuit Mica Unire. A avut loc Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Iar astăzi vă voi povesti despre semnificația crucială a acestei zi și de ce este așa de importantă.

Pe 24 ianuarie 1859, marea dorință a conducătorului Alexandru Ioan Cuza și a poporului a devenit realitate. Unirea Principatelor Române reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească ,într-un Principat unit. Unirea n-a fost, prin urmare, un dar al marilor puteri, n-a fost nici opera unuia sau altuia dintre oamenii politici ai vremii, oricâte merite și-ar fi câștigat unii dintre ei. Unirea a fost un act revoluționar, realizat de popor, de patriotismul sincer al celor mulți doritori de a se vedea uniți la un loc, într-o singură țară, independentă și suverană. De aceea nimeni și nimic nu o mai putea zădărnici.

După înfrângerea sa în războiul pentru independența și unitatea Italiei, Austria nu mai era în situația se a se împotrivi; de asemenea nici Turcia rămasă singură. Adeziunea fără reținere a întregului popor față de Unire a silit marile puteri, după ce-l recunoscuseră de fapt, să recunoască și de drept actul de la 24 ianuarie, prin protocolul din 6 septembrie de la Paris. Unirea de la 24 ianuarie 1859, întregită la 24 ianuarie 1862, a marcat un moment de însemnătate istorică nu numai pentru vremea înfăptuirii ei, ci în egală măsură pentru cele ce urmară. Unirea a deschis drum unor înfăptuiri care au schimbat fața țării: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, electorală, școlară și a pregătit calea independenței României. Niciuna dintre aceste cuceriri n-a fost ușor obținută, fiecare a cerut lupte și sacrificii.

Unirea de la 1859 și urmările ei pentru înaintarea României au constituit o irezistibilă forță de atracție pentru românii din Transilvania care întrezăreau mai limpede apropierea împlinirii gândului de multă vreme țesut. Alexandru Papiu-Ilarian, martor ocular și participant activ la evenimente, afirmă că „românii din Transilvania numai la Principate privesc” , iar când a fost ales Alexandru Ioan Cuza domn, entuziasmul acestora „era poate mai mare decât în Principate”. Ca și cei din România, tot astfel și cei din Transilvania nădăjduiau că un domn luminat și un guvern va putea câștiga inima poporului prin rezolvarea problemei agrare „pentru ca să aibă țăranul interes a-și iubi patria”.

Acum un veac și mai bine, țara era în mare sărbătoare, poporul de pe întreg întinsul patriei noastre, din Moldova și Muntenia, din Transilvania și Bucovina, era cuprins de o bucurie de nedescris. Era marea sărbătoare a Unirii Principatelor Române într-un singur stat, România, sub o singură cârmuire, aceea a lui Alexandru Ioan Cuza. Acestă mare împlinire însemna realizarea unei îndelungate strădanii, de viacuri urzită de brațele mulțimilor, de mințile cărturarilor, de sabia voievozilor. În timpul revoluției de la 1848, unirea Principatelor a fost înscrisă în programele moldovenilor, care o socoteau „cheia bolții … edificiului național”, a fost propagată în foile muntene, a fost exprimată de țăranii adunați pe Câmpia Libertății de la Blaj, care declarau că vor să se unească cu „țara”, a fost cântată de poeți, ca Vasile Alecsandri, care cerea fraților „de același neam”, ca de-acum „pe vecie”, „cu toții mâinile” să-și dea.

Un alt punct interesant este acela când caimacanul moldovean Nicolae Vogorite, omul boierilor, al turcilor și austriecilor a falsificat alegerile pentru adunarea ce trebuia să hotărască viitorul țării, o adevărată revoltă a cuprins poporul. Au trebuit anulate alegerile necinstite, iar cele noi au dat câștig de cauză partidei patriotice, celor ce doreau unirea, susținută cu toată hotărârea de țărănime și de meșteșugărimea orașelor, care nădăjduiau că odată cu unirea se vor înfăptui și reformele menite să le îmbunătățească situația, mai ales reforma agrară. Deputații pontași din adunare s-au dovedit a fi mai presus de boierime, deoarece ei au susținut și mai departe, cu toată tăria, Unirea, chiar dacă boierimea a amânat rezolvarea problemei pământului. Cele două adunări, din Moldova și Țara Românească, au putut astfel hotârî: autonomia Principatelor, unirea acestora într-un singur stat cu numele România, prinț străin din familie domnitoare, neutralitatea și adunarea legiuitoare. Acestea erau socotite condițiile primordiale ale existenței naționalității românilor. Cinci milioane de români își ridică glasurile în sprijinirea acestor hotărorâri, socotite de ei „înviorare României unite și autonome”. Omul nou la vremea nouă, care a fost alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, era socotit și de masele populare din Țara Românească cel mai potrivit de a le fi și lor domn. Pentrtu a înfrânge manevrele boierimii consevatoare, a sprijini pe cei nehotărâți și a susține pe reprezentanții săi, poporul este prezent la datorie.

La ivirea zorilor de 24 ianuarie 1859, pe Dealul Mitropoliei din București, unde se ținea adunarea și pe al Filaretului, mai multe mii de țărani și orășeni așteptau în liniște, dar și hotărâți să-și facă datoria în caz de nevoie.

Concluzia este următoarea: unirea de la 1859 este însemnată deoarece ea este temelia casei pentru care mâini harnice și minți agere, animate de dragoste sinceră pentru popor și țară și unele și altele, au înfrumusețat-o, i-au adăugat noi clădiri, este temelia casei noastre a românilor și a naționalităților conlocuitoare deopotrivă, care se ridică azi tot mai frumoasă, tot mai înfloritoare.

ANASTASIA VUȘCAN, premiul III, secțiunea Gimnaziu