După cum am anunțat deja, Muzeul Țării Crișurilor Oradea a organizat în ianuarie un concurs de eseuri istorice, cu tema 24 ianuarie din perspectiva mea istorică, destinat elevilor de gimnaziu și liceu. Publicăm în serial câteva din textele care i-au adus pe autori pe podium.

Citiți eseul semnat de Giulia Chirodea, Premiul III, Secțiunea Liceu, Colegiul Național Avram Iancu, Ștei, profesor coordonator Mihaela-Dana Zaha.

Draga mea Românie, cine ești tu?

Aș vrea să te descopăr și să îți cunosc frământările, să îți aflu zbuciumul-trecut și prezent, să mă bucur de realizările tale, să mă mândresc cu folclorul tău și să rămân autentică, asemeni ție. Și, privind în ochii celor din jur, să înțeleg că ei îmi sunt soră și frate, iar unitatea dintre noi este cea mai nobilă misiune, lăsată de înaintași. De-aceea, mă îndrept cu toată ființa spre 24 ianuarie 1859. Aici îl întâlnesc pe Alexandru Ioan Cuza, cel care, în 1858, ajunge locțiitor al comandantului miliției moldovenești, funcție pe care o deținea în momentul alegerii sale ca domn. El este părinte fondator al României moderne.

Găsesc apoi în documente că, Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, stabilise noul regim internațional al celor două principate românești, scoțându-le de sub protecția exclusivă a Imperiului țarului Alexandru al II-lea și supunându-le sub garanția colectivă a marilor puteri europene. Și tot aici a fost stabilită convocarea Divanurilor ad-hoc pentru exprimarea dorinței populației asupra unirii și a altor principii fundamentale de organizare a statului. Nu a fost ușor. Rezultatul alegerilor ad-hoc, organizate în Moldova, în 1857, a fost falsificat de caimacamul Nicolae Vogoride. Acestea vor fi reluate și atât Moldova , cât și Țara Românească, au dorit unirea.

Un alt moment crucial: Convenţia de la Paris 7/19 august 1858, consfinţea unirea formală într-un stat cu numele “Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie –, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă. Va avea rol de Constituție și pe baza ei se va face Mica Unire. La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni. În Ţara Românească, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori. La 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei. Ele au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, deși textul actului nu prevedea ca domnii aleși să fie persoane distincte. Un rol bine definit în noua construcţie politică l-au avut și  Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, Costache Negri. Mulți intelectuali și politicieni, același ideal!

Cum să vorbesc despre domnia lui Cuza? Cât de dificili au fost cei 7 ani de domnie sau cât de simpli, am înțeles atât politica sa externă, dar mai ales, cea internă. Ministerelor de Externe din cele două țări le-a revenit să rezolve treburi consulare, judiciare, iar politica externă a rămas sub coordonarea domnitorului. Alexandru Papiu Ilarian a scris în 1860 că românii ardeleni erau „gata a muri pentru domnul Cuza” și-l îndemna să repete fapta lui Mihai Viteazul. Cuza a acordat românilor din afara granițelor – inclusiv macedoromânilor – întreg sprijinul, i-a primit pe cei ce veneau în Principatele Unite și a pregătit viitoarea desăvârșire a unificării în hotarele națiunii.

În ianuarie 1862, s-a constituit un singur guvern la Bucureşti, ritmul de modernizare a noului stat s-a accelerat, în paralel cu unificarea instituţională. Deosebit de urgentă era reforma relațiilor agrare. Discutată în vara anului 1862, soluția avea să fie găsită pe o cale nouă, după lovitura de stat din mai 1864. Legea secularizării bunurilor mănăstirești, a fost adoptată la 13/25 decembrie 1863, când a fost recuperat de un sfert din teritoriul național, aflat până atunci, în cea mai mare parte, în posesia unor așezăminte religioase străine. Au fost înființate Școala superioară de științe și Școala superioară de litere, care transformate în anul următor în facultăți, vor oferi baza înființării Universității de la București (după cea de la Iași, înființată încă din 1860).

La 2 mai 1864, Cuza va dizolva Adunarea Legiuitoare, şi va iniţia o nouă constituţie şi o nouă lege electorală. Lucrurile acestea lărgeau autoritatea lui Cuza. Se va crea Consiliul de Stat pentru pregătirea legilor interne, legile fiind reprezentate de “decretele domneşti”. Puterea legislativă era deţinută de cele două camere: Adunarea Electivă şi Corpul Ponderator (Senatul), se face trecerea la sistemul parlamentar bicameral.

Prin Legea instrucţiunii publice de la 1864, se proclama obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar. S-au stabilit trei grade de învăţământ: primar, de patru ani, secundar, de șapte ani și cel superior universitar, de trei ani. În planul justiţiei, au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi sau Curtea de Casaţie. Elena Cuza, soţia domnitorului, va înfiinţa “Azilul de fete” ce-i va purta numele. La Bucureşti va fi înfiinţată Şcoala Naţională de Arte Frumoase, sub conducerea lui Theodor Aman. De asemenea, o şcoală de medicină veterinară va fi inaugurată. Se va înfiinţa şi Şcoala Superioară de Ştiinţe şi Şcoala Superioară de Litere, punând bazele Universităţii de Stat din Bucureşti. Cu sprinjinul acestor instituții, se va trece de la ortografia chirilică la cea latină. Acum ia ființă, în mod oficial, Armata Naţională Română, Ministerul de Război și Arsenalul Armatei; se pun bazele învăţământului militar. Cuza a înfiinţat Garda Naţională, aflată sub comanda sa, măsură în care corpul legislativ a văzut o scăpare spre un despotism absolutist, fapt ce contravenea Convenţiei de la Paris. Tot acum se va organiza şi serviciul vamal, la fel şi cursul monetar, precum şi înfiinţarea unei linii de telegraf ce asigură legătura directă cu Rusia.

Prin Legea rurală din august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au primit pământ, iar aproximativ 60.000 de alţi ţărani au primit teren pentru casă şi grădină. Astfel, s-a desfiinţat orice urmă de feudalism, fapt ce a dat naştere unei perioade de început a dezvoltării capitaliste româneşti. Țărănimea se angaja să plătească datoria către stat într-o perioadă de 30 de ani, iar vechii proprietari urmau să fie despăgubiţi într-un termen de 10-15 ani. Ţăranii primeau pământ în funcţie de bunurile lor în natură, cum ar fi vite, cai etc. Această reformă agrară practic a împiedicat o posibilă răscoală ţărănească şi a asigurat domnitorului sprijinul loial al ţărănimii. Tot atunci a început şi construcţia de căi ferate, începând cu ruta București-Giurgiu. În 1864, se promulgau legi ce priveau organizarea administraţiei, iar judeţele şi comunele erau administrate de consilii alese pe baza votului cenzitar. Mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi un judeţ. În fruntea administraţiei judeţene era numit un prefect, în timp ce în fruntea unei plase un subprefect. Primarii conduceau comunele.

Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de complotiştii din „monstruoasa coaliţie” să renunţe la tron în noaptea de10 spre 11 februarie 1866. La finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara. Avea să moară în Germania, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.

Rămân copleșită de schimbările produse, de efervescența acțiunilor, de nașterea ta, România mea modernă! Privind spre trecut, îmi ridic fruntea și spun: da, se poate! Fără unirea de ieri, unde am fi mâine? Azi, mă bucur de 24 ianuarie 2022, cu demnitate și cu mândrie în suflet. Frumos spunea domnitorul Cuza: ”Români! Unirea este îndeplinită. Naționalitatea Română este întemeiată…Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști a o întări. Să trăiască România!”

Să fim și să rămânem uniți!

GIULIA CHIRODEA, clasa a X-a, 16 ani, Colegiul Național Avram Iancu, Ștei

Bibliografie:

1. Alexandru Vlahuţă, Din trecutul nostru “Istoria Românilor”, Editura Cartea Românească 1924, p. 219-224

2.Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti. 1929, p.288-293

3. Nicolae Iorga, Istoria Românilor pentru poporul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p. 122-129

4. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 376-384