În societatea de mâine, mașinile vor îndeplini din ce în ce mai mult muncile cu caracter de rutină, iar oamenii muncile intelectuale și de creație. „Tehnica de mâine are nevoie de oameni care să aibă viitorul în sânge”, afirma Alvin Toffler. Obiectivul fundamental al învățării trebuie să fie acela de a spori „capacitatea de adaptare” a individului, pentru ca acesta să se poată acomoda repede și ușor la noutatea permanentă.

Noul sistem educațional trebuie să-l învețe pe individ să clasifice și să reclasifice informațiile, să evalueze veridicitatea lor, să-și schimbe conceptele când este necesar, să treacă de la concret la abstract și invers, să privească problemele sub un unghi nou, să fie și profesor și elev în același timp. „Analfabetul de mâine nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci va fi cel care nu a învățat cum să învețe.”

Perioada actuală este o eră a informației, putând fi numită pe drept cuvânt „era învățării”. În prezent forța competitivă a unei națiuni în lumea modernă este direct proporțională cu capacitățile de a învăța ale indivizilor și ale instituțiilor societății.

Cele două tendințe prezente în perioada actuală sunt: tehnologică şi epistemologică. Prima tendință a apărut ca urmare a nevoii acute de a învăța mai bine. Aceasta oferă mijlocul de a acționa efectiv. Tehnologiile informaționale, de la televiziune la computere și toate combinațiile acestora, deschid posibilitățile fără precedent în acțiunea de a spori calitatea învățării. Tendința epistemologică este o revoluție în gândirea despre cunoaștere.

Educația trebuie să facă față acestor schimbări atât pentru a înzestra individul cu cunoștințele necesare, cât și pentru modernizarea mijloacelor proprii.

Informatica și calculatorul au pătruns în toate domeniile permeabile algoritmizării. Învățământul, acumulând până în prezent cel mai mare număr de algoritmi, precum și o bogată tehnică de calcul și de reprezentare, solicită aportul creator al informațiilor și calculatorului pentru optimizarea procesului de predare-învățare, pentru dezvoltarea spiritului său umanist, științific și aplicativ.

Așa cum se știe, folosirea calculatorului în procesul de învățământ și educație a început să evolueze pe plan mondial cu peste două decenii în urmă, când dezvoltarea limbajelor de programare a făcut posibilă scrierea de programe logice. Cinci ani mai târziu s-a reușit cuplarea mijloacelor audio-vizuale cu informatica, textul, sunetul și imaginea permițând, de această dată, apariția programelor logice cu caracter didactic, sub denumirea de programe informatice educaționale (întâlnite în literatura pedagogică şi sub denumirea, derivată din limba franceză, de „didacticial ” sau „software educațional”, din limba engleză).

În prezent, ne aflăm în perioada de reformă a învățământului. Stilul de predare clasic: profesorul predă materia, iar elevul se străduiește să reproducă, începe să dispară și se nasc noi metode: învățarea prin descoperire dirijată, metode orientate pe exemple etc.

Secolul în care trăim este dominat de explozia informațională și se vorbește de o revoluție a comunicației. Tinerii iau contact cu această lume, zilnic, asimilează noul din mers, evident nu poate lipsi tehnologia informației, nu poate lipsi computerul.

În ultimele trei decenii cercetările în domeniul procesului de învățare al oamenilor au dus la formularea unor noi concepte. Spre deosebire de modelul tradițional de predare/învățare, noua paradigmă a procesului de predare/învățare se bazează pe următoarele afirmații:

• Învățarea este un proces natural. Starea naturală a creierului este de a învață, însă nu fiecare învață în același mod. Există diferite stiluri de a învață, de care trebuie să se țină cont în crearea mediilor de învățare.

• Învățarea este un proces social. Elevii învață mai bine atunci când colaborează cu colegii, părinții, profesorii, când sunt antrenați în soluționarea unor probleme interesante, reale.

• Învățarea este un proces activ și nu unul pasiv. În multe domenii de activitate oamenii sunt puși în fața creării/producerii cunoștințelor și nu a reproducerii cunoștințelor. Pentru ca elevii să devină competitivi ei trebuie să fie implicați activ în procesul de învățare, în soluționarea unor probleme din viață, în scrierea unor rapoarte și rezumate originale, în participarea la proiecte științifice de cercetare, dialogând cu alții pe marginea temelor de interes. Curriculumul tradițional cere de la elevi să rememoreze și să descrie ceea ce alții au produs și elaborat. Producerea cunoștințelor trebuie să se bazeze pe cunoștințele precedente, dar numai reproducerea cunoștințelor, fără o corelație cu producerea cunoștințelor, este o activitate pasivă care nu implică, nu stimulează și nu motivează elevii.

• Învățarea poate fi atât liniară cât și non-liniară. Teoria cunoașterii interpretează învățarea ca o reorganizare a structurilor cognitive. Mintea poate funcționa ca un procesor ce prelucrează o cantitate de informație într-un interval de timp în mod secvențial. Dar mintea acționează de asemenea și ca un procesor paralel, care poate acumula și procesa simultan mai multe tipuri de informație diferită. Elevii învață combinând și aranjând colecția de structuri cognitive, multe dintre care se suprapun sau sunt intercorelate printr-o rețea complexă de asociații. Există mai multe căi prin care elevii pot acumula și procesa informația și să o integreze în structurile lor cognitive.

• Învățarea este integrativă și contextualizată. Informațiile pot fi prezentate elevilor, dar pentru a le înțelege elevii trebuie să le treacă prin mintea lor. Elevii trebuie să descopere corelațiile, dar asta nu înseamnă că ei trebuie să o facă fără nici un ajutor.

Rolul profesorului este de a-i ajută prin diferite căi de a face conexiuni și de a integra diferite porții de cunoștințe. Viitorul profesor va trebui să descopere secretele modului în care trebuie educată viitoarea generație care trebuie să dobândească o viziune cu totul nouă despre lume.

BIBLIOGRAFIE

1. IEEE Learning Technology Standards Committee, http://ltsc.ieee.org/

2. Ciascai L.: Predarea şi învățarea fizicii în gimnaziu şi liceu, Eitura Albastră – Cluj-Napoca, 1999

3. Boian F.M, Kása Z.: Rețele de calculatoare, Univ. Babeş Bolyai – Cluj-Napoca, 2000

4.  Cucoș, Constantin: Pedagogie, Editura Polirom – Bucureşti, 1999

prof. DRAGOMIR CRISTIAN

Sursă portret: fototeca personală Dragomir Cristian