Bianca Slab este absolventă a promoției 2021-2022 a Colegiului Național Mihai Eminescu – Oradea. Textul următor i-a adus premiul I la Concursul național de creație literară «Ion Creangă», categoria Adolescenți. Premiul a constat în publicarea acestui eseu într-o carte, intitulată Povești de la Bojdeucă, ediția XXIX. Bianca, elevă într-a XI-a la data participării, a fost coordonată de dna profesoară Laura Ardelean.

Epifanie

Literele curg valuri-valuri din penița stiloului meu. Se întâlnesc, mai apoi, pe pergamentul spălăcit de alte valuri, de data aceasta ale timpului intransigent. Cuvintele se așază estompate și se întâlnesc pe bucata ștearsă de hârtie unde se împletesc într-o horă a ielelor, senzația arzătoare a slovei fiind permanent prezentă precum o umbră perturbătoare, amenințând să scoată la iveală un adevăr demult uitat în negura timpului.

Căci din cuvinte se nasc universuri și în cuvinte își găsesc pieirea. Creatorul lor – o simplă unealtă a manifestării adevărului ființei. Mă simt nevoit, așadar, să-mi continui munca de-o viață, să scriu, să dau glas revelațiilor ce mi se arată în cale, să dau naștere unor lumi noi. Dar ce se întâmplă cu viziunea scriitorului când acesta încetează să mai viseze?

Începutul carierei mele a fost unul promițător. Primele cărți publicate m-au ajutat să-mi câștig renumele și locul în societate, însă toate acestea au fost trecătoare. Când criticii au adus cuvinte aspre noilor mele lucrări, situația a spiralat în afara controlului meu și am fost absorbit într-o tornadă a declinului meu profesional. Deodată, opera iubită mai demult de către toți devenise un prilej de a-mi contesta adevăratele abilități creative. Privirile lor șovăitoare mă ardeau și cuvintele lor îmi înghețau sângele în vene. Valoarea creației mele asfințise. Am fost prins în mijlocul unei haite flămânde de lupi mânioși care sfâșiau bucăți din mine, iar eu, rănit de vorbele lor, frângeam aripile manuscriselor mele.

Cuvântul distrugător.

Cuvântul făcător.

Vorbele mângâietoare ale bunicii mele au fost farul călăuzitor ce se arăta pe timp de furtună. Aveam nevoie să mă regăsesc. Ceea ce urma să fie o misiune aproape imposibilă pentru mine. Nu-mi cunoșteam părinții și nu știam de unde mi se trag rădăcinile. Bunica a fost cea mai apropiată figură maternă pe care am cunoscut-o și toate tainele existenței mele îi erau cunoscute doar ei, însă cu fiecare ocazie cu care vizitam acest subiect înfășurat de o plapumă groasă de mister, întâlneam un puternic dezacord și cele patru cuvinte pe care am ajuns să le cunosc atât de bine: „Toate la timpul lor”. Scrisul era singurul lucru la care mă pricepusem vreodată. Trebuia să-mi recapăt patosul de a crea. La sfatul bunicii, am decis să fac o călătorie în vechile albume ale familiei.

Documentele datau în urmă cu cel puțin trei secole: fotografii, telegrame, publicații; fuseseră transmise din generație în generație, păstrate cu migală și parcă așteptaseră cu ardoare momentul în care urmau să intre în posesia mea. Fără nicio îndoială, am fost menit să le descopăr, iar ceva din interiorul meu îmi spune că tot ce a urmat după această întâmplare a fost un efect direct al deciziei mele de a mă reconecta cu mine însumi. Ca și cum, pe parcursul întregii călătorii, am fost controlat de o forță mai presus de înțelegerea mea: o simplă marionetă în mâinile unui păpușar dibaci.

Alegerea ce a precedat descoperirea arhivei familiei i-a provocat un șoc bunicii mele. Îmi doream să mă retrag în conacul familiei aflat într-un colț îndepărtat de lume. Din spusele bunicii și câteva fotografii decolorate, am aflat că locuința era situată la marginea unei păduri care se întindea pe câteva hectare, toate aparținându-ne nouă. Îngrijorarea bietei mele bunici era provocată de singurătatea pe care aveam să o sufăr pe meleagurile acelea, dar în special de faptul că nimeni nu locuise în acel conac de un deceniu, iar condiția lui actuală, deși decentă datorită celor care îl îngrijeau, avea să fie o provocare când venea vorba de acomodare.

Judecata îmi era mai mult decât încețoșată. Eram copleșit de o dorință pătrunzătoare. Se strecurase în străfundul trupului meu și se zbătea, crescând, extinzându-se precum o tumoare. Presimțeam că doar acel loc mă va vindeca de suferința copleșitoare care mă sugruma cu fiecare gură de aer pe care o trăgeam în piept.

Fără a sta, deci, prea mult pe gânduri am început să-mi fac bagajele. Nu știam pentru cât timp mă voi afla în adăpostul conacului, iar șansele de a făuri o lucrare de care să fiu mulțumit erau neînsemnate. Eram sleit de puteri, mintea mea se zbătea zilnic în încercarea oarbă de a inventa un concept, oricare.

În zadar.

Părea că cineva îmi despicase țeasta pe timpul nopții și bâjbâind cunoscător în interiorul umed al craniului meu, a cules toate noțiunile mele artistice așa cum un copil forfotește prin iarba înaltă spre a aduna flori, care de care mai splendide.

Visam că un nou teritoriu mă va elibera din robia propriului meu trup.

Cu bagajele sumare în brațe am aruncat o ultimă privire apartamentului pe care îl numisem casă vreme de atâția ani, dar care acum arăta ca un deșert pustiu, nicio oază în orizont, niciun loc care să-mi aline durerea. Bucătăria era superficial mobilată, cu un aragaz vechi, doar două dintre cele patru ochiuri murdare fiind funcționale, o măsuță de stejar care în urmă cu câteva ore revărsa de abundența cărților ce-i fuseseră puse în așa-zisa cârcă. Locul era unul mic, minimalist decorat, dar m-a găzduit mai bine de șapte ani și nu m-aș fi gândit că despărțirea de el avea să fie una atât de fugitivă. Chiuveta încă cunoștea conținutul amar al câtorva cești de cafea pe care mi-am făgăduit că le voi spăla. Nu era momentul. Cu o ultimă privire aruncată în urma mea, am ferecat ușa acelui capitol din viața mea.

Drumul către conac nu a fost unul scurt și cu fiecare kilometru înaintat eram mai liniștit. Chemarea era acum mai puternică decât oricând, ca și cum o entitate îmi legase existența de acel loc cu o sfoară nevăzută.

Kilometru după kilometru, lumea citadină cu drumurile ei asfaltate, blocuri la fiecare pas și aerul de banalitate al orașului se topea în peisaje de verde smarald emanat de păduri. Oriunde aruncai cu ochii, erai înconjurat de o frumusețe feerică care îți zdruncina simțurile în chip poetic.

În jurul orei șase, în după-amiaza aceleiași zile, mașina a cotit pe un drum îngust de țară. Comparativ cu cele pe care le-am străbătut anterior, acesta dădea impresia că pe acolo nu a călcat picior de om de o bună bucată de vreme. Vegetația se înălța șerpuitoare deasupra drumului de țărână pe care pusese stăpânire precum un cavaler care iese victorios dintr-o bătălie.

Natura împotriva opresorului.

Natura împotriva omenirii.

Am pășit timid din automobilul al cărui șofer începuse deja să-mi descarce bagajele cu o repeziciune alarmantă și nefirească. Pripeală lui de a se îndepărta nu mă îngrijora câtuși de puțin. Ba, chiar am fost amuzat de comentariile îngrijorate pe care le aruncă pe sub mustață. Eram mult prea ocupat să asimilez priveliștea ce mă înconjura: de jur împrejur eram încercuit de arbori falnici, aerul lor mistic fiind transportat de adierea șoptită a vântului de primăvară; în centrul poienii dăinuia o fântână arteziană din bucăți inegal despicate, care pe alocuri erau acoperite de mucegai. Murmurul apei și foșnetul copacilor erau singurele surse de sunet. Uneori, li se alăturau câteva triluri ciripite ale unor păsări sfioase, tocmai trezite din amorțeala somnului de pe timp de iarnă. Timpul părea înmărmurit, precum în romanele science-fiction pe care le citeam când eram încă adolescent. Deasupra tuturor acestora trona o construcție impozantă din piatră de un cafeniu întunecat, care, bănuiam eu, a avut cândva o nuanță mult mai intensă. Conacul emitea o energie mai imperioasă în mod fizic. Stilul arhitectural îi conferea un aer sumbru. Un castel evocator al timpurilor medievale ce era ferit de ochii lumii moderne. Un lăcaș al tăcerii și tainicului. Propriul meu sanctuar.

Prima noapte în noul meu sălaș a fost una încărcată cu vise, însă singurul element pe care am putut să-l rețin cu exactitate a fost lumina albă ce mă acopere precum o plapumă de zăpadă și o impresie de ascensiune. Pluteam și eram una cu ceea ce mă înconjura.

În decursul următoarelor zile, principala mea misiune a fost să explorez cotloanele enigmatice ale locuinței. Țintă greu de atins, de vreme ce planul conacului se asemuia unui labirint. Un plan de construcție mi-ar fi fost folositor, iar arhivele unde aș fi putut să-l găsesc se aflau în vasta bibliotecă. Cu siguranță, predecesorii mei au acordat o mare importanță studiilor literare. Nu m-ar fi surprins dacă locul acesta ar fi slujit ca lăcaș de cult într-o anumită perioadă, date fiind câteva dintre elementele decorative ce îl împodobeau. Lumina sfeșnicelor ce îmbrățișau pereții de cărămidă emula cu acuratețe ambianța secolelor demult ofilite în obscuritate.

Biblioteca se întindea la nesfârșit. Formată din rafturi care atingeau tavanul decorat cu picturi murale, toate înfățișau momente istorice și elemente ale divinității. Deasupra încăperii, atârnat de tavanul cojit, domnea un candelabru despre care am presupus că arăta atât de deteriorat din pricina timpului ce își lăsase amprenta. Abundența volumelor îmi umplea sufletul de plăcere. Cărți acoperite de praf formau mormane pe podeaua răcoroasă. Am încercat să descopăr un document care să mă ajute să identific criteriul de organizare al bibliotecii și acela a fost momentul în care privirea mea a căzut asupra ei. Pe un pupitru înalt, scrijelit cu niște inscripții pe care nu puteam, la acea vreme, să le descifrez, se afla o carte groasă învelită într-un acoperământ de catifea stacojie. În lumina plăpândă a lumânărilor, aerul căpătase o încărcătură împovărătoare, apăsând asupra pieptului meu ca într-o încercare de a mă reanima.

Cartea zăcea pe soclul de piatră la fel de tainică precum s-a afișat și la intrarea mea în bibliotecă: o entitate împietrită în timp. Cu mâini tremurânde am deschis coperta și am simțit cum, pentru o secundă, toate sunetele și mișcările din jurul meu s-au risipit. Se auzeau doar respirația mea și un murmur blând, ispititor. Era ca și cum vălul subțire dintre lumi se ridicase și mă situam la granița dintre cele două. De nicăieri, energia din cameră a început să se agite, iar acum, vocea plăpândă era un strigăt care penetrase în interiorul ființei mele și îmi acaparase orice gând rațional cu bolboroseli ce îmi păreau inspirate dintr-o limbă străveche.

Ghidat de un instinct primordial ce așteptase să iasă la suprafață, am înhățat prima peniță din apropierea mea și am inscripționat cele câteva cuvinte care știam că vor pune capăt calvarului pe care-l trăiam: îmi doream ca acest chin să se sfârșească. De îndată ce am așezat cuvintele pe pagina încrețită, totul a fost cufundat într-o lumină puternică aurie și haosul originar a pierit. Intensitatea luminii îmi afectase văzul și îi resimțeam încă căldura pe piele. Când mi-am deschis ochii, șocul meu a fost nemărginit. Încăperea era devastată. Truda atâtor generații, acum pierdută pe vecie. Tavanul își pierduse picturile, cărțile erau sfâșiate. Spațiul era dureros de pustiu. Abia când ochii mei s-au așezat asupra ei, asupra cărții care cumva a rămas neatinsă de cele petrecute, am realizat adevărata ei forță.

În noaptea ce a urmat nu am putut să închid ochii. Îmi erau adânc întipărite în minte evenimentele de acum câteva ore. După ce am asistat la capacitatea distrugătoare a cărții, am început să mă întreb dacă era cu putință să aibă și o energie creatoare. Cu gândul la acest aspect care-mi înviora starea de spirit, m-am lăsat purtat de somn.

În ziua următoare am decis să pun la încercare posibilitățile de care dispuneam cu o unealtă precum aceasta. Văzând starea în care se afla încăperea care în urmă cu o zi putea fi numită bibliotecă, am considerat de cuviință că o metamorfoză totală a spațiului ar simboliza o probă perfectă pentru testarea abilităților cărții. Cu acest scop în minte, m-am îndreptat spre soclul unde dăinuia neclinitită cea mai mare enigmă a vieții mele. Cuprins de teroare, picioarele de abia îmi mai susțineau corpul care se clătina precum grâul fremătător în bătaia vântului. Odată ajuns la doar câțiva centimetri distanță de carte, mi-am luat inima în dinți și am îndreptat stiloul către pagina care era acum albă ca spuma mării. Cuvintele s-au scurs automat, de parcă le ferecasem de lume și nu puteau rata ocazia de a-și îndeplini scopul. Ce mi-am dorit? Să prefac tavanul devastat în boltă cerească. Pregătit pentru orice cum eram, îmi închipuiam că procesul avea să fie asemănător celui din ziua anterioară, însă mare mi-a fost mirarea când am fost învăluit de vidul rece al văzduhului care se transforma în fața ochilor mei. Cât cuprindeam cu privirea, acest drum către infinit se întindea deasupra mea.

Aveam planuri bine delimitate pentru fiecare dintre zilele ce urmau. În cea de-a treia, am realizat simplitatea lumii mele și așa am modelat apele, pământul și vegetația ce aveau să-mi înfrumusețeze creația, iar cea de-a patra zi am dedicat-o făuririi astrelor pentru bolta ce mi-a adus la cunoștință singurătatea ce o rodea pe dinăuntru ca un vierme dăunător fructului. Tot în acest scop, în zorii zilei cu numărul cinci, am conceput și ființele ce vor stăpâni apele și cerul.

Eram mulțumit de munca mea. Fusesem înzestrat cu o putere divină în momentul găsirii misteriosului volum și a nu profita de acesta ar fi însemnat neglijarea unui astfel de dar. Ceea ce începuse ca un joc naiv, o simplă provocare, se transformase în unicul meu scop. De ce să-mi limitez puterile și cunoștințele la o lucrare scrisă, pe care lumea dinafara sanctuarului meu ar fi demis-o, când dețineam puterea de a-mi imagina propriul univers al cărui creator eram chiar eu? Cu fiecare părticică din creație, cunoștințele mele se extindeau până peste puterea unui simplu muritor. Cunoșteam tot ce mișcă și reușeam să prezic cu acuratețe tot ce avea să se întâmple. Legământul pe care îl închegasem cu acest univers era peste orice aș fi putut concepe din poziția unui simplu scriitor, dar elementul comun ambelor categorii era dorința arzătoare de a sacrifica chiar și propria persoană pentru binele creației. Eram dispus să mă sacrific pentru creația mea, pentru că acum înțelegeam ce aveam de făcut ca ciclul să continue necontenit, știam care-mi sunt rădăcinile și unde trebuie să mă întorc.

În cea de-a șasea zi, m-am aventurat cu emoție în interiorul lumii mele. Era precum un glob de smarald în lumina intensă a astrelor, nuanțe de verde crud revărsându-se asupra mea, ca într-o încercare de a-mi explica că întreaga ființă a acestui univers era pregătită pentru următoarea etapă. Fără îndoială, era timpul.

O operă precum a mea se cuvenea să fie protejată de superficialitatea din afara acestei sfere. Am avut grijă ca, de cum s-a luminat de zi, să le dau viață și animalelor terestre și am asistat la răspândirea lor în lume ca la opera vântului care poartă semințele florilor pe meleaguri îndepărtate. Încă aveam nevoie de un protector, un model de călăuză care să ghideze lumea după cuvântul meu în timpurile incerte ce aveau să urmeze.

Așa am ales vulturul, stăpân peste ceruri, și leul, cu puterea sa asupra viețuitoarelor terestre și i-am convocat la sfat. Vulturul mi-a oferit o pană, o jertfă simbolică eliberării de greutăți, iar leul un pocal cu sângele său care încă fierbea de înflăcărarea sacrificiului cu care fusese oferit. Uniunea celor două în ritualul scrierii în cartea universului a rezultat în crearea celei mai de preț ființe de până atunci: grifonul. Nașterea lui a fost o explozie de lumină, dar care nu se asemăna cu prima dată în care am folosit cartea. Lumina era una ocrotitoare, dar rece, anunțând fermitatea creaturii încă dinainte ca ea să se prezinte în carne și oase. O premoniție a ceea ce urma să fie. După ce razele s-au risipit, din norul de praf am putut să deslușesc forma robustă a corpului de felină ce era elegant încadrat de aripile și capul fermecător de vultur. Apropiindu-mă cu sfială de această creatură mirifică am putut să observ că poziția îi era una protectivă: spatele încovoiat, ochii vigilenți. În ascunzătoarea călduroasă a aripilor grifonului se clocea un ou de dimensiunea capului său. Mici firișoare de sânge purpuriu se întindeau pe suprafața interioară a găocii, pulsând necontenit. Aproape întrezăream forma arcuită a embrionului. Reușisem.

Ziua a șaptea m-a găsit adâncit în gânduri. Mă simțeam îmbătrânit cu veacuri întregi și știam că timpul se scurgea rapid, dar nu eram înspăimântat. Pricepeam tot ce urma să se petreacă și rolul pe care îl jucam eu. Aveam cunoștințele pe care mi le-am dorit întreaga viață: cine eram, de unde am apărut, care era scopul meu. Și aveam o misiune de dus la capăt.

Toate s-au petrecut exact cum știam că o vor face. M-am apropiat de oul care, odată ce-și atinsese termenul, a început să emită o vibrație sonoră înaltă ce a cauzat pământul să se scuture și să umfle. Oul se răsucea, dilata și emana scântei incandescente ce se proiectau pe tot cerul. Pe măsură ce coaja lucioasă devenea tot mai palidă și mici fisuri apăreau pe suprafața oului, amețeala mea creștea și se metamorfoza într-o forță palpabilă, astupându-mi vederea într-un văl fumuriu.

Într-un final, ceața m-a acoperit de tot și ultimul lucru pe care mi-l amintesc e găoacea crăpată ce dezvelea un trup minuscul de copil și zumzetul sfâșietor al nașterii ce însoțea scena.

În cele câteva momente petrecute în abisul dintre lumile celor vii și morți am avut timp să privesc scenele următoare. Trupul meu precedent zăcea pe covorul de iarbă, acum uscată sub greutatea morții lui. Grifonul și-a întins aripile, s-a ridicat pe picioarele din spate și din această poziție s-a metamorfozat în nimeni alta decât cea pe care o numisem bunică toată viața. Ea s-a aplecat asupra a ceea ce avea să fie viitorul meu corp, l-a luat în brațe și i-a rostit cele câteva cuvinte care reprezentau chemarea mea în noul trup: „Ce prin scris s-a pierdut, din scris s-a născut”. Am simțit cum conștiința mi se scurge precum nisipul într-o clepsidră și cu fiecare moment trecut, amintirile își luau zborul asemenea păsărilor călătoare, iar eu aveam să renasc din cenușa trecutului întocmai unei păsări Phoenix.

BIANCA SLAB

Sursă portret: fototeca personală Bianca Slab