A doua coborâre a lui Zoroastru

Când contemplu cerul înstelat, o fac mereu cu groază

Sublimul îmi strivește sufletul pueril, un deșert fără oază

Atunci când orice elan voluptuos al existenței nu te mai omoară

Tâmplele tale reci și calculate ți-au furat viața asta care ar trebui să ardă

Dintre toate vietățile care au tras aer în acest univers absurd

Omul este cel mai mare criminal, iar forma platonică e doar un despot arbitrar

În orice idee și concept tăiem aripile fluxului irațional

Toate în căutarea unui adevăr absolut ascuns undeva între aștrii, complet pliurd

Nu demult, un profet a coborât din sihăstrie și ne-a avertizat că o zi pierdută este una în care nu dansăm.

Cum putem fi mântuiți acum, dacă nimeni nu ne mai poate învăța cum să zburăm?

Tragedia omului însă, se găsește între nevoia sa de conexiune, sens și dragoste ca anaforă

Și incapacitatea limbajului de a fi ceva mai mult decât o metaforă.

MARCU BĂCILĂ

Sursă portret: fototeca personală Marcu Băcilă

Acest poem, semnat de Marcu Băcilă, elev în clasa a XI-a la Colegiul Național Emanuil Gojdu, Oradea, ne-a fost încredințat de dna Diana Popa, profesoara de Limba română a lui Marcu, inspector de specialitate pe județul Bihor, căreia îi mulțumim.