Povestea unei inimi

Întuneric… e tot ce văd, e tot ce simt și e tot ce a rămas. Sub munții negri de cenușă moartă zac eu, gândindu-mă la un răsărit de lună, la un lac cu apă verde și la o salcie pletoasă.

Îmi imaginez iarba moale gâdilându-mi tălpile goale, pământul umed sub picioare și lumina lunii sure mângâindu-mi chipul alb. Și încep să simt o briză caldă dinspre salcia bătrână, dansând pe cărări fine, alunecând încântată spre mine. Încep să văd cum briza capătă culoare, preschimbându-se într-un galben viu, arzând, învăluindu-mi trupul rece într-o coajbă de iubire. Părul meu de chiparos rodește-n părți străine, plutind deasupra mea voios, sub stelele pline.

De unde vine acest vânt de primăvară, când peste tot e iarnă, și de ce m-a ales pe mine, din miliardele de frunze ce împânzesc pădurea? A venit doar la mine, mi-a mângâiat firele de păr, mi-a luminat privirea, mi-a aprins inima în pustiul iernii reci.

În ochii-mi negri încep a scânteia dorințele demult pierdute, dorințele mele vechi, ce cândva mi-au distrus inima, visele după care am tânjit cu disperare și care mi-au fost răpite. Acum, în crivățul acestei ierni sfâșietoare, sufletul mi l-am aprins, căci n-am mai simțit de mult o căldură așa mare, care sufletul să mi-l fi atins.

Vântul arzător acum vuiește printre trupurile seci ale copacilor curge lin printre ramuri și-mi întâmpină privirea cu o rază vie de lumină. Mă analizează curios și, după o privire mai atentă, începe a zgâria scoarța uscată de pe pomii ce mă încolțeau. Foc – acum focul e tot ce văd, in jurul meu arde tot și îmi ațintesc privirea spre chibritul pe care tocmai l-am aprins. Am fost vulnerabilă și i-am îngăduit să ardă totul din temelii.

Privesc în gol, lacrimile-mi curg, iar fumul se răspândește prin atriile mele, înecându-mi fiecare speranță ce îmi răsărise în inimă. De aceea m-am aprins, din cauză că eram înconjurată de trunchiuri moarte de copaci… Inimii mele i-a fost mai ușor să se aprindă, mai ușor să ardă, până s-a făcut scrum.

Și m-am trezit din nou în cenușa sub care zăceam, cenușa care cândva aparținea unei inimi, unui suflet ce obișnuia să fie alb ca zăpada.

ANA CHEREGI

Elevă în clasa VII F a CN Onisifor Ghibu Oradea, Ana Cheregi este îndrumată de dna Diana Laslău, profesoară de Limba și literatura română.