Când nu predă Limba engleză la Școala Gimnazială Dimitrie Cantemir, Anita Capota face poduri între culturi de pe continente diferite. De curând a regizat o întâlnire între comunitatea profesorilor de Limba română din Statele Unite și Casa Corpului Didactic a Județului Bihor, unde lucrează ca profesor metodist.

Acesta este regimul său de funcționare în timpul ontologic. Prof. Capota trăiește însă și într-un timp artistic, în care lucrează cu devoțiunea unui eremit miniaturist, din care periodic trimite în lume lucrări de artă plastică. Anita Capotă și-a instalat deja o expoziție de pictură, a ilustrat câteva volume de carte pentru copii și a umplut un raft cu cărți cărora le-a realizat macheta artistică.

Unele din aceste piese se revendică de la o estetică vag calofilă. Parcă pentru a spulbera o astfel de lectură, Anita Capota ne oferă și o serie de fotografii într-o stilistică de film noir.

Când ați început să desenați?

Am început să desenez de mică; prima mea amintire de când eram copil e desenând un fluture pe un caiet cu pătrățele. Am exersat pe uși, dulapuri, am încercat chiar pictură murală în casa bunicii, în anii copilăriei însă părinții mei au interzis avântul meu artistic în direcția aceasta și m-au trimis la un cerc de desen, ca să folosesc hârtia și creionul.

Experimentam mereu cu diferite materiale, care să îmi ofere noi forme, texturi, pe foaia de hârtie; eram curioasă de efectul produs de nisip amestecat cu acuarelă, de urmele de cartof tăiat ce funcționa ca o ștampilă sau firele de lână ce lăsau dâre colorate. Tata a fost maistru la secția de pictură a unei fabrici de sticlă, iar primele mele reușite artistice au fost pe niște boluri și vaze pictate cu pensule foarte fine, din păr de veveriță.

În ce măsură sunteți autodidact și cât se leagă de instrucție de specialitate?

Am realizat faptul că a fi autodidact e extrem de limitativ, din punct de vedere artistic. Marii artiști fac rabat de la ce spun în următoarele rânduri, desigur, dar mie mi-au trebuit ani de exercițiu și îndrumare. Cercurile de desen mi-au dat avânt, profesoara de artă de la liceu mi-a susținut elanul, provocându-mă să îmi găsesc artiști-reper, de la care să învăț tehnică și compoziție.

În anii studenției mele la Litere, am frecventat cursurile Școlii de Artă Francisc Hubic din Oradea, unde competiția între cursanți m-a determinat să desenez și să pictez într-un ritm accelerat. Era minunat să găsim mereu modele care să stea ore întregi, pentru ca noi să le surprindem trăsăturile și surpriza lor să se vadă pe hârtie prin filtrele noastre artistice.

Printre artiștii-reper i-aș aminti pe Munch, Klimt, pentru jocul liniilor, pe Van Gogh pentru coloratură, pe Rene Magritte pentru arta conceptuală, suprarealistă.

În ce tehnici lucrați?

Suprapunerile de culoare, pete de culoare și texturarea lor, blending. Mă leagă o deosebită afecțiune de acuarelă, însă mediul favorit ar rămâne vopseaua în ulei, datorită versatilității sale. Are o mare putere de acoperire, dar totodată poate deveni transparentă, în funcție de modul de aplicare, creând dimensiune și volum în pictură. Vopseaua în ulei oferă o strălucire aparte în tehnica „umed pe umed”, așa că cele mai reușite peisaje – dar și portrete pe care le-am pictat – sunt în ulei, iar cele mai diafane peisaje le-am realizat în acuarelă.

Un mediu pe care l-am descoperit recent și îmi place să lucrez cu el e cerneala și apoi clorul. Se obțin efecte fantastice și inedite.

Prezentați-ne câteva lucrări la care țineți mai mult.

O pictură pe sticlă în stil vitraliu, care face parte din coperta cărții Ofrandă necurmată a lui Richard S. Mauney. Inițial, m-am ferit de acest mediu, puțin cunoscut mie, însă am descoperit efecte coloristice surprinzătoare. Spre exemplu, lumina care traversează culoarea e mereu diferită ca intensitate și căldură în momentele zilei. Astfel că avem un tablou mereu schimbător, nou și unic, în diferite ore ale zilei și în succesiunea anotimpurilor.

Ca orice lucrare la comandă, acesta începe cu o discuție, în acest caz cu autorul, care a avut încredere să folosească în lucrarea sa cuprinzătoare și detailată despre închinare. Ca inspirație a fost titlul cărții, care face trimitere la închinarea datorată Creatorului nostru și care nu se sfârșește prin adorația noastră, ci e nesfârșită, continuată mereu de un alt închinător pe un meridian diferit sau într-o altă lume. E greu de imaginat această nesfârșită adorație, cu mintea umană care e adesea limitată de preconcepții, însă ea există.

Lucrarea a fost vernisată într-o expoziție care a coincis cu lansarea cărții și a fost foarte bine primită de către public.

Un peisaj suprarealist cu portret în creion al unui băiat a cărei mamă a comis suicid e o lucrare de care mă leagă emoții puternice, pentru că am cunoscut destul de bine tragedia respectivă și golul imens lăsat de pierderea mamei în inima celor trei băieți.

O copertă de carte pentru copii în care am surprins mirarea, curiozitatea și plăcerea unui copil atunci când este mulțumit de realizările lui. Desenul lui Morse a fost inspirat de o poză a fiului meu cel mare, la trei ani. Am realizat-o foarte rapid, pentru că aveam modelul potrivit și a fost exact ceea ce căutam să surprind pe chipul unui băiat curios și care mereu experimentează ca să cunoască altfel lumea.

După primul meu vernisaj, intitulat Încercări, lucrările au rămas expuse într-un restaurant. Unul dintre vizitatori a fost Claudio, un profesor de educație fizică din Italia, care a dorit să achiziționeze câteva dintre tablouri. L-am întâlnit și am continuat colaborarea câțiva ani.

Cum ați reușit să vă faceți intrarea pe piața internațională a ilustrației de carte?

Graficianul de carte cu care colaboram la o editură românească m-a recomandat unei edituri din Portugalia și autoarea a fost mulțumită de tipul de ilustrații pe care îl realizam, așa că i-am ilustrat poveștile.

Pictură, acuarelă, artă digitală, ilustrație de carte, grafică de carte, fotografie, tehnică mixtă – care este genul de care sunteți mai atașată?

În acest moment, aleg ilustrația de carte pentru copii. E o cale mai scurtă prin care pot ajunge la micii cititori și cărora să le deschid apetitul atât pentru pictură, cât și pentru lectură. Folosesc, bineînțeles, și arta digitală, în combinație cu cea clasică, pentru realizarea ilustrațiilor, însă la bază e întotdeauna o pictură, desen, nu invers. Fără să pară reducționist, dar arta digitală își are baza în desenul pe hârtie și realizarea acestuia e punctul de plecare în ilustrațiile făcute de mine.

Puteți împăca obligațiile vieții de familie cu disciplina impusă de practicarea limbajului plastic? Copiii vă calcă pe urme?

Aceasta este o discuție interminabilă, vă asigur. De regulă, ilustrațiile le realizez în timpul concediilor sau noaptea, când e liniște în casă. Cred că ține mai mult de dispoziția artistului decât de timpul pe care îl are la realizarea unei lucrări. Familia e înțelegătoare și mă susține când știu că am un proiect mai mare de realizat, dar fiecare își cere tribut, ulterior.
Copiii vor reuși artistic în funcție de cât vor exersa. Talent au, dar e nevoie de disponibilitate.

Unde vă poate vedea publicul lucrările?

În prezent, probabil că majoritatea pe coperțile de carte realizate de-a lungul anilor. Cei interesați de acestea pot să ia legătura cu mine prin PAGINA DE FACEBOOK, unde pot vedea și câteva exemple din albumul Truda lui Sisif. În prezent, alături de o echipă de profesori foarte talentați, lucrez la realizarea unui manual de limba română pentru elevii din diaspora, atât în ceea ce privește conținutul, cât și ilustrarea acestuia.

Vom publica în zilele următoare un eseu semnat de criticul de artă Ramona Novicov, pe marginea unei serii foto realizate de Anita Capota.

Sursă imagini: fototeca personală Anita Capota