Horia ne aduce amintiri din viitor

O mână de ajutor

Este finala Cupei Mondiale din 2037. Se pregăteşte de penaltiul care îi poate aduce României Cupa Mondială.

În cele câteva secunde de dinainte de a şuta, au început să i se deruleze prin faţa ochilor imagini din trecutul său:
L-a văzut pe copilul de 10 ani care îi ruga în fiecare zi pe părinţi să îl ducă din nou la antrenamentele de fotbal, pe părinţii săi care îi explicaseră de zeci de ori că nu mai este posibil să se întoarcă la antrenamente, întrucât nu-şi mai permiteau costurile abonamentului şi echipamentelor, încă simţea tristeţea acelor săptămâni…

Tatăl său îşi pierduse slujba şi el înţelegea că nu mai este posibil să meargă la fotbal, dar mingea era prima lui dragoste. Şi l-a amintit pe primul său antrenor, omul care îi spusese de atâtea ori cât este de talentat şi că, dacă va munci, va ajunge o stea.

În acea lună, cât a lipsit de la antrenamente, antrenorul i-a întrebat pe toţi colegii lui dacă mai ştiu ceva de el, dacă e bolnav sau dacă i s-a întâmplat ceva. În cele din urmă, cel mai bun prieten al său, Iulian, cu care era în aceeaşi clasă, i-a spus că părinţii nu mai au bani să îl trimită la antrenamente şi că nu va mai veni la fotbal.

Antrenorul simţea că trebuie să găsească o soluţie fiindcă ar fi fost păcat să se irosească atâta potenţial şi talent nativ care exista în acest băiat. S-a hotărât ca, până când băiatul va ajunge să fie jucător la primul său club profesionist, club de unde să câştige şi bani, să suporte el toate cheltuielile cu echipamentele, deplasările şi antrenamentele. În fond, nu avea copii şi chiar credea în acest puşti.

Aşa că, în ziua următoare, cu planul bine conturat în minte, a pus mâna pe telefon şi i- a sunat pe părinţii băiatului. S-a întâlnit cu tatăl acestuia la o cafea, undeva în apropierea terenului de fotbal.

– Bună ziua!

– Bună!

– Motivul pentru care v-am sunat şi v-am rugat să ne întâlnim este lipsa fiului dumneavoastră de la antrenamentele din ultima lună.

– Da… Din păcate, nu va mai veni deloc la antrenamente. Familia noastră trece printr-o situaţie mai grea, eu mi-am pierdut recent slujba şi nu ne mai descurcăm. În fond, fotbalul nu este o prioritate. Important pentru el este să înveţe, să ia note bune, să se aleagă ceva de capul lui. Să nu ajungă în aceeaşi situaţie ca şi mine.

– Dar ar putea să le facă pe amândouă. Să şi vină la antrenamente, să şi înveţe.

– Ar putea, dar, din păcate, nu mai există bani pentru abonamentul lunar, pentru echipamente şi, cu atât mai puţin pentru deplasările pe care ar trebui să le facă când joacă cu alte echipe.

– Aş dori să vă fac o propunere! De 15 ani antrenez echipe de copii iar fiul dumneavoastră este unul dintre cei mai talentaţi puşti pe care mi-a fost dat să îi întâlnesc de când fac asta. Eu nu am copii, situaţia mea financiară este mai mult decât confortabilă aşa că m-am gândit că aș putea suporta eu toate cheltuielile pe care le presupune acest sport pentru fiul dumneavoastră, până la momentul la care va ajunge să joace la un club profesionist.

– Vă mulţumim mult, însă nu putem accepta! Ar fi prea mult!

– Cred în fiul dumneavoastră exact cum aş crede în propriul meu copil! Pentru mine nu este un efort, este o investiţie! Dacă credeţi că v-ar face să vă simţiţi mai confortabil, consideraţi gestul meu ca pe un împrumut pentru viitor. Un împrumut pe care fiul dumneavoastră îl va returna la momentul la care va începe să-şi câştige propriii bani.

– E prea mult…

– Am încredere că merită! Şi vă mai spun că este cea mai bună soluţie care putea fi găsită! Veţi accepta pentru că îl iubiţi pe fiul dumneavoastră şi ştiţi că acest lucru este spre binele lui.

– În regulă! Accept oferta dumneavoastră, însă nu până când va câştiga el bani, ci până ne vom stabiliza noi financiar. Am să va returnez eu banii împrumutaţi! Şi mai am o condiţie: chiar dacă va merge la antrenamente în fiecare zi, în momentul în care notele lui scad, oprim antrenamentele.

– Am înţeles! Aşa vom face!

Şi antrenamentele au reînceput.

Înapoi în 2037.

Priveşte mingea. Ştie că poate marca, ştie şi cum o va face. Văzuse toate meciurile pe care acelaşi portar al echipei adverse le jucase. Ştie că poate marca! Îl ajută încrederea pe care, în toţi aceşti ani, a avut-o în el primul său antrenor. Mai ştie că acesta se află, alături de părinţii săi în tribune şi îl priveşte cu aceeaşi emoţie pe care o trăieşte şi el în acest moment. Spune rapid în gând o rugăciune şi şutează pe vinclu.

Este Gooooolllll!!!!!

Rămâne încremenit de fericire! Este aceeaşi fericire ca atunci când, într-o după-amiază de toamnă, a primit vestea de la tatăl său că va reîncepe antrenamentele!

Oare unde ar fi fost azi dacă un om întâlnit în viaţa lui, nu ar fi decis că merită şi nu i-ar fi acordat încrederea şi sprijinul său necondiţionat?

HORIA POENARU, clasa a III-a A

Școala Gimnazială Oltea Doamna

ACEST TEXT I-A ADUS AUTORULUI, HORIA POENARU, O MENȚIUNE LA CEA DE-A XXII-A EDIȚIE A CONCURSULUI NAȚIONAL DE LITERATURĂ ȘI JURNALISM SPORTIV UN CONDEI NUMIT FAIR-PLAY, SECȚIUNEA PROZĂ. CONCURSUL A FOST ORGANIZAT DE COMITETUL OLIMPIC ȘI SPORTIV ROMÂN ȘI A BENEFICIAT DE SPRIJINUL MINISTERULUI EDUCAȚIEI. HORIA ESTE ÎNDRUMAT LA CLASĂ DE PROF. PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR GABRIELA CODOREAN.

Prof. Gabriela Codorean, alături de cei doi elevi premiați ai domniei-sale, Ana Daria Osiceanu și Horia Poenaru
Advertisement

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s