Lucrarea de mai jos reprezintă contribuția lui Alex Cătălin Laza la ediția a doua a concursului internațional de eseuri Treasure Hunt – Istoria din casa mea (2021-2022). Alex este elev al Școlii Gimnaziale Miron Pompiliu din Ștei și este îndrumat de dna prof. Ana-Cornelia Popa.

Conexiuni și interferențe Țara Beiușului – Țara Moților

Acum câtva timp am citit cărți și am răsfoit „filele” Internet-ului în căutarea unor informații despre unirea românilor, despre evenimentele care au dus la Marea Unire. Am avut parte de un sentiment de exaltare citind despre actele de bravură ale poporului român dar, am simțit și amărăciune când am înțeles suferințele prin care a trecut. Acest lucru m-a făcut să pun întrebări familiei mele despre vremurile când erau tineri și să caut lucruri care au aparținut străbunicilor mei, știind că trebuie să fi prins și ei perioade grele. Așa am ajuns în posesia unui „Carnet de identitate pentru lucrători moți” care a aparținut străbunicii mele din partea tatălui, Cuc Margareta, din comuna Petrileni, județul Bihor. Legitimația era emisă de C.F.R. la data de 1 octombrie 1942 și oferea transport la clasa a III-a.

În anii 1940 Carnetul de Moț era mândria locuitorilor din Munții Apuseni. Pe atunci, moții făceau negustorie vânzând cherestea, dar și alte produse. De fapt ei făceau un „troc”, dădeau cherestea ori ciubere în schimbul cerealelor. Atunci când cineva îi verifica, moții prezentau Carnetul de Moț și erau respectați. La început, moții din județele Alba, Arad, Bihor, Cluj și Hunedoara, pentru a prelucra și valorifica prin comerț ambulant produsele primeau de la primării maxim 15 metri cubi material lemnos pe familie. Titularii Carnetului de Moț beneficiau de o reducere de 50% din costul biletului C.F.R. la clasa a II-a, atunci când făceau dovada că se deplasează în scopul valorificării produselor. Acea legitimație pe care am găsit-o era deci o mărturie a existenței Carnetului de Moț.

Întinderea Țării Moților variază de la un autor la altul. Zona locuită de moții propriu-ziși se află în partea de nord-vest a județului Alba, în munții de deasupra Câmpenilor. În funcție de epocă și de autor, Țara Moților cuprinde zone mai mari sau mai mici, care se întind până pe Crișul Alb în Țara Zărandului (județul Arad), Țara Beiușului (județul Bihor), limita dintre județul Alba și județul Cluj până în apropierea Huedinului, dar și părți mari din estul județului Alba, incluzând așa-numita zonă a mocanilor. Suprafața Țării Moților a fost determinată de cei mai mulți autori după întinderea până la care locuitorii se declarau moți, chiar dacă din punct de vedere etnografic, folcloric, al tradițiilor etc., românii din acea zonă nu se asemănau cu moții propriu-ziși. Tradiţional, moţii sunt consideraţi locuitorii comunelor Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara, Albac, Horea, Vadu Moţilor, Poiana Vadului, Vidra, Avram Iancu, Sohodol, Roşia Montană, Bucium, Ciuruleasa, oraşul Câmpeni şi oraşul Abrud.

Satul Petrileni, satul de baștină al străbunicii, face parte din comuna Rieni. Satul este atestat documentar din anul 1581 cu numele de Petrilen şi ţinea de Pertinenţia Bellenyes (Beiuș). De-a lungul anilor acest sat apare în izvoarele documentare cu denumiri în mai multe variante: 1588 – Petrilen, Zawoyen, 1692 – Petrilen, 1828 – Petrileny, Zavojen, 1851 – Petrilény-Zavojén, 1913 – Petrilenyzavoieny. El s-a contopit cu satul Zăvoieni.[1]     

Între anii 1918-1950 satul făcea parte din plasa Vașcăului, una dintre cele douăsprezece plăși ale județului interbelic Bihor cu  reședința la Oradea ( Beiuș 1940-1944).

Depresiunea Beiușului, unde se află satul Petrileni, este frumoasă dar în acele vremuri era sărăcie. Casa bătrănească era o casă de lemn cu două camere din care una era bucătărie. Oamenii mergeau la muncă în Banat, străbunica fiind o perioadă slujnică în Arad. Prima cale ferată de pe teritoriul judeţului a fost construită în anul 1859 pe traseul Borş-Oradea şi continuată în 1870 până la Cluj-Napoca. Mai târziu, în 1923, în partea de sud a judeţului sunt conectate pe calea ferată localităţile Salonta şi Chişineu-Criş.[2] Vagoanele de clasa a III-a erau vagoane deschise, cu 38 de locuri și bănci de lemn. Ele au fost desființate în 1956.

Despre peisajele și oamenii locului vorbesc mari scriitori români. „În tot șirul de sate pînă la Vașcău cele din cale: Rîenii – satul rîului, Zăvoienii – satul zăvoiului de lîngă apă, Șebeștii sau Săgheștii, Lunca, Șcheii, care se scrie, după pronunțarea de aici („eheiu”, în loc de „teiu”), „Steii”, și cele de pe laturi, supt zidul albastru al largului circ de munte, sunt numai și numai români. Statul știe aceasta așa de bine, încît nici nu mai răspîndește pe aici acel dar, cu care nu e zgîrcit nicăiri: școala sa. Știu ungurește numai cei cari au slujit ca vizitii pe la orașe.”[3]„Apa mișcă numai câte o moară, și acest ținut nu e atins încă de scuturătura de friguri și de fierbințelile vieții industriale moderne. Deci pretutindeni se întîmpină numai biete căsuțe de cea mai veche datină, mai mult sau mai puțin văruite, foarte năpădite de stuh: în ele se înfig la cele două capete, ca „bageagele” din Moldova, două suliți de lemn, care poartă în vîrf cîte o ulcică plină de paie; ogeagul e țesut de cele mai multe ori din crengi de răchită. Podoabele lipsesc.”[4]

„În ce privește traiul Moțului, el este cu totul simplu și rudimentar – și aceasta din cauza condițiilor geografice, a pământului neproductiv și a regimului politic introdus de dominația ungurească.”[5]Femeile locului se ocupau cu munca câmpului, îngrijirea casei, cu prelucrarea cânepii. Am văzut preșuri, cămăși, prosoape din cânepă, iar bunica mi-a povestit că femeile lucrau toată iarna la cânepă să obțină haine, fețe de masă etc. Tot o „moștenire” de la străbunica pot să spun că e plăcinta „pe lespede” (coaptă pe plită, sau în tigaie cu foarte puțin ulei) care îmi place foarte mult și o rog pe bunica mea să facă când poate.

Revin la cânepă și aflu de la bunica procedeele care au loc până la obținerea firelor de cânepă. Semănatul cânepii se făcea primăvara devreme, în țarină, adică pe terenul din fundul grădinii, teren care era arat și pregătit toamna. Cânepa este de două soiuri: de vară şi de toamnă. Cânepa de vară nu face seminţe, doar cea de toamnă. Cânepa de vară se culegea mai devreme, când tulpina se îngălbenea, iar cea de toamnă se culegea cu două săptămâni mai târziu, când seminţele se maturizau. Cânepa era culeasă doar de femei prin smulgerea cu mâna și formau mănunchiuri. Mai multe mănunchiuri formau o mănușă, iar mai multe mănuși, un snop. Snopii se țineau la soare să se usuce pe garduri și se băteau să iasă semințele. Următorul pas era topitul cânepii. Plantele înmănunchiate se puneau în apă pentru putrezirea părţii lemnoase şi pentru desprinderea fibrei de pe ea. Era ținută 2-3 săptămâni la înmuiat, se spăla, apoi era dusă în gospodărie şi aşezată la soare să se usuce. Următorul pas era melițatul cânepii, procedeu prin care se elimina aproape toată partea lemnoasă a tulpinii, care se desprindea foarte ușor de fibra topită, ce rămânea curată, obținându-se fuioarele. Apoi urma periatul fuioarelor cu ajutorul unor piepteni speciali și se obținea caierul. Caierul îl punea pe furca de tors și cu ajutorul fusului se obținea fire subțiri și fire mai groase. Firele se făceau jirebie (suluri de aproximativ 30 fire) care se albeau iar, apoi o urzeau pe războiul de țesut. Din firele fine se făcea pânza pentru haine, iar cele mai groase se foloseau la așternuturi.

În 1905, președintele Partidului Liberal Ionel Brătianu, a făcut o vizită în Munții Apuseni și a rămas uimit de situația grea în care trăiau oamenii. Atunci, Brătianu a promis că va încerca să-i ajute pe moți.     

Aceste locuri cu peisaje frumoase și oameni harnici sunt locuri încărcate de istorie. Ardealul a fost stăpânit de străini multă vreme. În timpul voievodului Gelu Românul se fixează peste această parte de pământ stăpânirea maghiară (904). „Voevozi români s-au abătut pe aci, din când în când, ca să amintească Românilor ajunși sub stăpânire străină că undeva, aproape, e o Țară Românească. Și s-a întâmplat odată, ca unul din ei sa rămână aci, ca Domn, câtăva vreme, numindu-se stăpânitor al Ardealului, al Țării Românești și al Moldovei.”[6](Mihai Viteazul – 1600) „Și totuși și-a avut și Ardealul voevozii săi, regi fără purpură și fără coroană, încununati doar cu coroana de spini a suferinței, Regi neîncoronați: Horia și Iancu, unul numit „Rege al Daciei” și celălalt „Craiul Munților”, după unii „Noul Decebal” sau „Regele Codrilor”, cum l-a numit N.Bălcescu.”[7]

Generația de la 1848 a lăsat României o moștenire prețioasă. În sufletele românilor s-au înfiripat două mari idei: ideea de naționalitate și ideea de unitate națională. Ideea de  naționalitate s-a înfăptuit la 1848, când sufletul românesc a fost adus la conștiința de sine prin mesajele patriotice ale liderilor poporului. Oamenii politici au desfăşurat activități de susţinere a cauzei româneşti, militând pentru ideea unităţii naţionale ( Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti, Ion Brătianu, Ion Ghica, Alexandru G. Golescu).

Idealul suprem al românilor, „unirea în granițele etnice românești”, a atins punctul culminant în 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare oficializat în urma declarației președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918, s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. La Alba Iulia s-au adunat, începând din 29 noiembrie până în 1 decembrie, peste 100.000 de participanți, marea majoritate țărani din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș. Aici a fost citit și aprobat cu entuziasm proiectul de declarație, constituind în acest fel actul oficial care consfințea unirea liberă a Transilvaniei cu România („Marea Unire”).

Deși la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au participat țărani și oameni politici ai Bihorului, ei nu s-au putut bucura de reîntregirea neamului românesc, din cauza liniei de demarcație din Transilvania – o prelungire geografică în spațiul transilvan a liniei convenționale cu rol de delimitare a zonei de contact dintre trupele Antantei victorioase și cele ale Ungariei învinse. Această linie a avut un scop strict militar de separare geografică provizorie, urmând ca linia politică definitivă de demarcație (frontiera) să fie fixată prin tratativele de pace ulterioare. Ultimele tentative de negociere au eșuat, astfel că la 16 aprilie 1919, trupele române au declanșat o ofensivă generală pentru a avansa dincolo de vestul Munților Apuseni.

„Pentru eliberarea Bihorului a acționat divizia 6 infanterie, din componența grupului de nord, aflat sub comanda generalului Traian Moșoiu. Ofensiva aceasta s-a desfășurat în trei direcții :

1. Cărpinet – Vașcău – Beiuș – Oradea
2. Șuncuiuș – Vadu Crișului – Aleșd – Tileagd – Oradea
3. Avram Iancu – Ciumeghiu – Salonta – Cefa – Nojorid – Oradea

Regimentele 9 vânători și „Horea”, după o rapidă traversare a munților, au pătruns în Bihor la 17 aprilie 1919, mai ales în satele comunei Criștior. Aceleași trupe au eliberat satele comunei Cărpinet. Una din subunități s-a îndreptat spre răsărit contracarând zona minieră Băița, unde toată lumea s-a pregătit cu mâncări, soldații romăni fiind ospătați. În aceeași zi au fost parcurse satele Suștiu, Briheni, Lunca, Ștei, Hotărel, Rieni și Sudrigiu.

Atacul armatelor române marchează noi victorii în ziua de 18 aprilie 1919. Înaintarea regimentelor române spre orașul Beiuș nu a întâmpinat vreo rezistență inamică mai deosebită. Până atunci trupele inamice terorizaseră cumplit populația românească de pe Valea Crișului Negru. Cea mai mare parte a intelectualilor din Beiuș au căutat adăposturi în satele și pădurile din împrejurimi. Eliberarea Beiușului, a fost considerată astfel, un moment cu adevărat istoric pentru centrul important al vieții economice, politice și culturale a românilor din depresiune.”[8]                    

După 1918, P.N.L.-ul şi-a ţinut promisiunile şi a luat o serie de măsuri. O reformă care a fost aşteptată îndelung de către țărănime este reforma agrară din 1921. Aceasta a presupus exproprierea cu 66% a terenurilor care aparţineau moşierilor şi împroprietărirea a circa 1,4 milioane de ţărani, beneficiind mai întâi mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii cu o suprafaţă mai mică de 5 ha şi cei lipsiţi de pământuri. În Transilvania, reforma agrară i-a afectat mai mult pe unguri, pentru că ei erau marii proprietari funciari. În 1929 apărea şi un act oficial: “Cartea de Moţ”, posesorii fiind scutiţi de taxe comerciale şi împroprietăriţi cu material lemnos. Actul normativ pentru dezvoltarea localităţilor locuite de moţi a fost reînnoit şi completat în 1933, 1935 şi 1936.[9]

Una din marile provocări ale perioadei interbelice a fost sănătatea publică. Moţii „trăiesc într-o mizerie economică, culturală şi sanitară cum nu se poate mai grea”, iar „Ţara Moţilor” este „secerată de mizerie şi boli sociale”, reflectau autorităţile în anii ’30.
Profilaxia socială a însemnat cultivarea responsabilităţii individuale faţă de propria persoană şi faţă de comunitate. Discursul igienist, mulat pe modelul medical, se axa pe moderaţie şi prevedere. Oamenii primeau poveţe relativ la hrană, igienă, la temperanţa faţă de alcool. Au fost înfiinţate structuri naţionale de igienă publică.

Situaţia sanitară continua să fie una tragică, considerată în egală măsură o moştenire cauzată de indolenţa stăpânirii maghiare anterioare anului 1918, dar şi lipsei unor intervenţii ferme ale oficialităţilor de după Unire, astfel încât moţii trăiau practic în aceleaşi condiţii neigienice şi nespecifice secolului XX. Se organizau anchete pentru depistarea bolnavilor şi predarea lor la centru fix pentru tratament. „Munca istovitoare, traiul insalubru şi subalimentar pe care-l duc, slăbindu-le organismul, este firesc să-i arunce în ghearele tuberculozei, care în această regiune face ravagii de nedescris”, se scria în bilanţul realizat de Astra în urma congresului ţinut la Abrud în anul 1938.[10]

În urma unor călătorii întreprinse în anul 1934 prin provinciile românești, Geo Bogza relatează cu precizie de reporter și suflet de poet realitatea pe care o descoperă, și anume o parte a României interbelice nefericite și ignorate. Una din provinciile explorate este Țara Moților denumită de autor „Țara de Piatră”. Aici scriitorul cunoaște oameni care trăiesc izolați până trece crivățul iernii, cunoaște un biet om care străbate muntele timp de două zile, cărând în spate patruzeci de kilograme de lemne. La târg, așteaptă zadarnic un cumpărător. Înfrigurat, epuizat, stors de iluzii și cu inima înzăpezită, primește pe lemnele așezate zadarnic la picioarele lui șapte lei, adică echivalentul unui pahar de rachiu. Scriitorul descrie frumusețea rece a locului și traiul modest al moților. „În Țara Moților nu sînt decît brazi, oameni, topoare și stînci. Mizeria n-are cum să le folosească pentru a crea un spectacol halucinant, cum se petrece în țările de pămînt, în mahalalele marilor orașe. Țara Moților e o țară de piatră unde și sărăcia e aspră și tare ca piatra.”[11] „Sufletul acestor oameni nu se pleacă în fața marilor dureri. Încruntați, tăcuți, aspri, colțuroși. Nu vorbesc. Așa cum au născocit tulnicul spre a-și spune jalea, așa pun bradul la căpătîiul mortului tînăr. Trece vîntul printre crengi și plînge el mai bine.”[12]

România Mare, creată în 1918, s-a destrămat în 1940. Pe 23 august 1939 Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat pactul Ribbentrop-Molotov al cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și României între cele două puteri totalitare. În iunie 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România trebuia să părăsească Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța până la 28 iunie, altfel va fi ocupată de U.R.S.S. La 30 august 1940 sub arbitrajul ministrului de externe al Germaniei naziste, Ribbentrop, și cel al Italiei fasciste, Ciano, Ungaria primește cadou prin Dictatul de la Viena, nordul Crișanei și nord-estul Transilvaniei, inclusiv Maramureșul și județele secuiești, până aproape de Brașov, cu 2,4 milioane locuitori, din care 50,2% români. Bihorul a fost divizat în două, partea sudică rămânând în Regatul României. Este vorba de plășile Ciumeghiu, Tinca, Ceica, Beliu, Vașcău și Beiuș. Restul județului a ajuns în Ungaria.[13]

România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial contra U.R.S.S., alături de Germania,  în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941. Ordinul generalului Ion Antonescu „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul !” făcea parte din marea operațiune Barbarosa prin care Hitler a pornit asaltul contra vechiului său aliat, Stalin. Ordinul lui Ion Antonescu vorbea despre eliberarea Basarabiei şi făcea trimitere la recuperarea Transilvaniei de Nord. La data de 23 august 1944, Regele Mihai îl destituie pe Antonescu, iar România trece de partea Aliaților.[14] Participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial s-a caracterizat  prin două campanii: cea din est, pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și cea din vest, pentru eliberarea Transilvaniei, câștigată. La 12 octombrie 1944 trupele române din Divizia „Tudor Vladimirescu”, Divizia 3 Munte şi Divizia 337 sovietică eliberează Oradea şi judeţul Bihor.

În perioada cuprinsă între anii 1940-1944 cât a durat stăpânirea horthystă asupra nord-vestului Transilvaniei, populaţia din sudul Bihorului era într-o stare de confuzie, nemulţumire, disperare şi îngrijorare. Cele mai frecvente nemulţumiri menţionate în aceste documente aveau cauze obiective generate de costurile războiului. Dintre acestea insuficienţa articolelor alimentare, scumpirea crescândă a tuturor articolelor de îmbrăcăminte, preţurile mici la vite, cereale, furaje şi alte articole, impozitele mari şi modul cum s-a făcut încasarea lor, în unele părţi, scutirile de mobilizare şi concentrare a celor cu situaţie materială bună (ceea ce a determinat nemulţumiri, reclamaţii şi denunţuri), rechiziţiile, blocările de cereale, furaje, lână, diversele servicii cerute populaţiei, de multe ori în mod abuziv, precum şi abuzurile unor funcţionari şi a unor particulari, au dus la inflamarea stării de spirit. La toate acestea s-a adăugat situaţia reală din viaţa internaţională şi situaţia frontului care secera mii de vieţi ale tinerilor ostaşi. Orice veste întrista comunitatea, punea la grea încercare familii nevoiaşe[15]. Perioada Dictatului de la Viena a fost dificilă pentru oraşul Beiuş care, fiind situat în partea netransferată Ungariei, a devenit reşedinţă de judeţ, unde au fost mutate toate autorităţile şi instituţiile judeţene, împreună cu personalul lor. În plus, a trebuit să facă faţă unui mare număr de refugiaţi din zonele cedate Ungariei, în condiţiile în care oraşul şi locuitorii nu erau suficient de înstăriţi.

În final, părerea mea este că deși satul Petrileni și implicit, depresiunea Beiușului, nu fac parte din teritoriul tradițional al Țării Moților, a existat (și există în continuare) o conexiune mentală a oamenilor din Țara Beiușului cu valorile spirituale și moștenirea istorică lăsate de eroii naționali Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan. Deci suntem moți prin asociere: prin istoria comună, prin viața economică similară, prin tradiții comune, prin interferența existențială permanentă. Noi, cei din munții Apuseni, ne simțim moți. „Mai apropiați de Moți în toate privințele sunt Vidicanii, care se află în valea Crișului Negru, prin împrejurimile Beinșului și la poalele muntelui Bihorul”[16]

Din pricina situației economice precare cauzate de intrarea Regatului României în al Doilea Război Mondial și a exodului populației din Transilvania de Nord după alungarea dominației horthyste, mare parte a populației rurale din sudul Bihorului a încercat să se reabiliteze financiar muncind în județele învecinate. În acest sens avem dovada palpabilă – Carnetul de identitate pentru lucrători moți al străbunicii mele – și dovezi transmise prin viu grai – vorbele bunicului referitoare la slujba în Arad a străbunicii mele.  

ALEX CĂTĂLIN LAZA

Școala Gimnazială Miron Pompiliu, Ștei

Prof. coordonator Ana-Cornelia Popa

BIBLIOGRAFIE

BOGZA, Geo – Priveliști și sentimente, Editura Albatros, București, 1979

CULICIU, Cristian – „Bihorul împărțit: Acum 80 de ani, Dictatul de la Viena a „rupt” în două judeţul Bihor, o parte fiind cedată Ungariei” publicat la 11 Septembrie 2020, disponibil la https://www.ebihoreanul.ro/bihoreanul_tiparit accesat la data de 20 ianuarie 2022

ILIEȘ,Alexandru – „Aspecte de geografie umană” în Monografia județului Bihor, volumul 1, Editura Universității din Oradea, 2010 disponibil la https://www.academia.edu/ accesat la data de 20 ianuarie 2022

IORGA, Nicolae  – Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal și Banat, vol.2, Editura Minerva, București, 1977

MOȘINCAT, Constantin – „Starea de spirit a populației din sudul județului Bihor (1943) ” publicat la 14 decembrie 2012, disponibil la https://www.istorielocala.ro/ accesat la data de 31.01.2022

MUREȘAN, Augustin – „Sigilii comune ale unor localităţi rurale din comitatul Bihor (secolele XVIII-XIX). Opinii” în Crisia, XLIX, Oradea, 1983

POPA, Ana Cornelia – „Situația românilor din sudul Bihorului în perioada 1 decembrie 1918 – aprilie 1919” în Restitutio Matei Basarab în ceas aniversar, volum III, nr.1/2020, București

POPESCU, Adam – „Moții – un veac de „discriminare pozitivă”, cu pauze ” publicat la 3 martie 2009, disponibil la https://evz.ro/ , accesat la data de 31.01.2022

RUSU ABRUDEANU, Ion –  Moţii. Calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, „Cartea Românească”, București, 1928, disponibil la https://documente.net/ accesat la data de 31.01.2022

SLAVICI, Ioan – Românii din Ardeal, Biblioteca Minervei nr.86, Bucuresti,1910, disponibil la https://centrulslavici.uvvg.ro/ accesat la data de 31.01.2022

TIMONEA, Dorin – „Bolile care măcinau populația din Apuseni în perioada interbelică”, publicat la 16 septembrie 2016  https://adevarul.ro/  accesat la data de 31.01.2022

VULCAN, Dora – „80 de ani Cel mai controversat moment al României în cel de-al Doilea Război Mondial”, publicat la 22 iunie 2021, https://romania.europalibera.org accesat la data de 22 ianuarie 2022

NOTE

[1]Augustin Mureșan – „Sigilii comune ale unor localităţi rurale din comitatul Bihor (secolele XVIII-XIX). Opinii” în Crisia, XLIX, Oradea, 1983, pp. 250-251

[2]Alexandru Ilieș – „Aspecte de geografie umană” în Monografia județului Bihor, volumul 1, Editura Universității din Oradea, 2010, p. 41, disponibil la https://www.academia.edu/ accesat la data de 20 ianuarie 2022

[3] Nicolae  Iorga – Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal și Banat,volumul 2, București, Editura Minerva, 1977, p. 104

[4] Ibidem, p. 105

[5]Ion Rusu Abrudeanu  – Moţii. Calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, „Cartea Românească”, București, 1928, p. 62, disponibil la https://documente.net/ accesat la data de 31.01.2022

[6] Ibidem, p. 214

[7] Ibidem, p. 215

[8]Ana Cornelia Popa – „Situația românilor din sudul Bihorului în perioada 1 decembrie 1918 – aprilie 1919”  în Restitutio Matei Basarab în ceas aniversar, volum III, nr.1/2020, București, pp.97-98

[9]Adam Popescu – „Moții – un veac de „ discriminare pozitivă”, cu pauze ” publicat la 3 martie 2009, disponibil la https://evz.ro/ , accesat la data de 31.01.2022

[10]Dorin Timonea – „Bolile care măcinau populația din Apuseni în perioada interbelică”, publicat la 16 septembrie 2016, disponibil la  https://adevarul.ro/  accesat la data de 31.01.2022

[11]Geo Bogza – Priveliști și sentimente, București, Editura Albatros, 1979, p.39

[12] Ibidem, p.40

[13]Cristian Culiciu – „Bihorul împărțit: Acum 80 de ani, Dictatul de la Viena a „rupt” în două judeţul Bihor, o parte fiind cedată Ungariei ”, publicat la 11 septembrie 2020, disponibil la https://www.ebihoreanul.ro/bihoreanul_tiparit, accesat la data de 22 ianuarie 2022

[14]Dora Vulcan – „80 de ani Cel mai controversat moment al României în cel de-al Doilea Război Mondial ” publicat la 22 iunie 2021, disponibil la https://romania.europalibera.org accesat la data de 22 ianuarie 2022

[15]Constantin Moșincat – „Starea de spirit a populației din sudul județului Bihor (1943) ” publicat la 14 decembrie 2012, disponibil la https://www.istorielocala.ro/ accesat la data de 31.01.2022

[16]Ioan Slavici – Românii din Ardeal, p.17, Biblioteca Minervei nr. 86, București, 1910, disponibil la  https://centrulslavici.uvvg.ro/  accesat în data de 30.01.2022

Sursă imagini: fototeca personală Alex Cătălin Laza