Esse est percipi

Din profunzimea abisului, extrag o revelație
Indicarea sensului, paroxismul senzației
Când o prismă desparte o rază de soare
Mă scald într-un extaz, iar un înger moare
Căci am înrobit o nouă taină contingentă
Fenomenul percepției, o exigență stridentă

Imperialismul monstruos al conștiinței
Tinde către etern și fundația ființei
Dar în schimb îmi fură ludicul infinit…
Medusa m-a împietrit, Brâncuși m-a definit

Lumina ca har, viața ca un pahar
Când e plin, fiecare răsuflare e un risc
Este destul să te-azvârle un tâlhar
Ca printre cioburi, sufletul să se verse din pisc

Într-o zi, vălul translucid îl vei jertfi
Și vei înțelege vanitosul orgoliul de a fi:
„Petele solare fac cerul să clipească
Dar omul face luna să sclipească”

Îl compătimesc pe insul histrionic
Va pieri vreodată omul hegemonic?
Coșmarul istoriei mă răpune, sublimul se descompune
Drumul e bipartit: sinuosul praxis sau mediocrul catharsis

Între rânduri se varsă un rău de lacrimi
Contaminat de cele mai umane patimi
Zilnic îl traversez într-o luntre,
Dar uneori este Rubicon, alteori Styx…

MARCU BĂCILĂ

Sursă portret: fototeca personală Marcu Băcilă

Acest poem, semnat de Marcu Băcilă, elev în clasa a XI-a la Colegiul Național Emanuil Gojdu, Oradea, ne-a fost încredințat de dna Diana Popa, profesoara de Limba română a lui Marcu, inspector de specialitate pe județul Bihor, căreia îi mulțumim.