După mai bine de 30 de ani petrecuți la catedră, încă învăț. Încă îmi pun întrebări, încă mă perfecționez și încă simt că mai am atât de multe de descoperit în această minunată corabie a educației.

Am fost și sunt un cadru didactic perfecționist, exigent și, poate uneori, prea pretențios cu mine însămi. Întotdeauna am crezut că un profesor nu are voie să se oprească din învățat. Tocmai de aceea, în primul weekend de vacanță, în loc să aleg odihna, eram la sute de kilometri distanță, participând la un forum dedicat profesorilor, pentru a învăța din nou, pentru a-mi îmbogăți experiența și pentru a mă întoarce la clasă cu idei noi.

Nu am susținut niciodată că le știu pe toate și nici că clasa mea este cea mai deosebită. Dar știu, cu certitudine, că pot oferi ceva prețios: experiență, orientare, sprijin și generozitate. De-a lungul anilor, am încercat să fiu alături de tinerii dascăli aflați la început de drum, de studenți, de colegii mei din școală, din oraș sau din țară, ori de câte ori mi-au cerut un sfat. Cred că experiența are valoare doar atunci când este împărtășită.

Dincolo de statutul de profesor, sunt mamă. Mama a doi copii. Și, până acum, nu am vorbit public despre preocupările sau parcursul lor personal și profesional. Am preferat să fiu în umbră, acolo unde, de fapt, se află mulți părinți: susținând, încurajând și oferind sprijin necondiționat.

Unul dintre copiii mei și-a ales un drum cu totul diferit de cel pe care îl vedeam eu pentru el. La început, nu am înțeles și chiar am fost dezamăgită. Dar timpul are un mod aparte de a ne învăța lecții. Am ajuns să îndrăgesc acel drum, să respect alegerile făcute și să înțeleg că fiecare copil are propriul destin, propriul ritm și propriile chemări. Iar viața, în toată spontaneitatea ei, a mai avut o surpriză pentru mine.

După aproape trei ani, fără insistențele mele – dimpotrivă – fiica mea a ales să urmeze ceea ce cândva îmi doream pentru ea. Poate nu acum, poate nu în felul în care mi-am imaginat, dar a făcut-o din proprie inițiativă. Și ce poate face un părinte în astfel de momente? Să fie acolo. Să înțeleagă atât cât îi stă în putință. Să sprijine.

Așa am făcut și eu când fiica mea, studentă în anul I la PIPP, a ales să vină în practica observativă chiar la clasa mea. Putea alege o altă școală, un alt învățător, un alt mentor. Dar a venit la mine.

Știu cu certitudine că sunt mai severă cu propriul copil decât cu alți copii. Tocmai de aceea nu mi-am dorit niciodată să-i influențez parcursul și nici să-i creez avantaje. Însă, în același timp, nu puteam să-i refuz sprijinul atunci când a ales să pășească, măcar pentru o vreme, în lumea mea.

În perioada de practică la clasa a II-a B din cadrul Școlii Gimnaziale „Avram Iancu”, rămânând adesea și la programul prelungit , deci peste cele 4 ore normale:

• A dat dovadă de implicare, seriozitate și dorință de învățare, a adresat întrebări pertinente și a solicitat clarificări ori de câte ori a avut nelămuriri. S-a implicat activ în organizarea activităților din cadrul programului „Școala Altfel”, a participat la organizarea momentului „Ștafeta Survivor”, a susținut activitatea „Recomandarea unei cărți”, prezentând elevilor volumul „Un copil de nota 10”, și a manifestat inițiativă, solicitând să participe la corectarea testelor-fulger.
• Mai mult, din experiența sa profesională ca însoțitoare de bord, a realizat o prezentare atractivă despre aviație și avioane, oferind elevilor informații interesante și contribuind la activitatea tematică „Călătorie cu avionul spre Țara Factorielei”.

Am fost nevoită să-i realizez o caracterizare pentru practica desfășurată și poate unora li s-a părut că am fost subiectivă. Nu a fost deloc așa. Dacă ceva mă definește ca om și ca profesor, atunci este obiectivitatea.

Nu știu ce va aduce viitorul sistemului educațional. Nu știu ce schimbări ne așteaptă. Știu însă un lucru: îi doresc fiicei mele să facă alegerile profesionale cele mai potrivite și să se gândească de o mie de ori dacă aceasta este, cu adevărat, menirea ei.

Pentru că educația nu este doar o profesie, este o chemare, iar cei care aleg acest drum trebuie să îl urmeze cu iubire, cu răbdare, cu responsabilitate și cu dorința de a învăța în fiecare zi, indiferent câți ani au petrecut deja la catedră.

Eu, după 30 de ani, încă învăț. Și, probabil, voi continua să învăț atât timp cât voi avea privilegiul de a rămâne profesor.

prof. MONICA TOADER,

Școala Gimnazială Avram Iancu, Oradea