De Ziua Educației, mi-am dorit pentru copiii mei din clasa a III-a B altfel de „temă”.Nu una scrisă în caiet.Nu una cu exerciții și răspunsuri corecte sau greșite.Ci o provocare despre curaj, curiozitate și încredere.

Pe grupul închis al clasei le-am lansat o invitație:

„Fiți curajoși și creativi! Puneți-i o întrebare doamnei învățătoare. Orice întrebare pe care v-ați dorit vreodată să i-o adresați.”

La început… liniște.Poate puțină sfială. Poate întrebarea nerostită: „Oare chiar putem întreba orice?”Apoi a apărut prima întrebare.După ea, încă una.Și încă una…Timid, pe rând, copiii au început să deschidă mici ferestre spre gândurile lor. Fiecare întrebare, unică în felul ei. Unele m-au făcut să zâmbesc, altele m-au surprins, iar altele m-au făcut să mă opresc pentru câteva clipe și să caut în mine cel mai sincer răspuns.Și atunci provocarea lor a devenit și provocarea mea: să le răspund cât mai personal, cât mai sincer, cât mai aproape de sufletul fiecăruia.

Pentru că, uneori, copiii o cunosc pe „doamna învățătoare”, dar știu mai puțin despre omul din spatele acestui rol. Despre copilul care am fost și eu cândva. Despre lucrurile care îmi plac.Despre ceea ce mă emoționează.Despre visuri, alegeri, bucurii, poate chiar temeri.Despre motivele pentru care am ales să fiu învățătoare. Iar întrebările lor au fost, fiecare în felul ei, o mică dovadă de curiozitate autentică: Cum era viața înainte de smartphone-uri? Am fost o elevă bună? Ce materie mi-a plăcut cel mai mult? Ce muzică ascult? Când eram de vârsta lor, îmi doream deja să devin învățătoare? Care a fost cea mai grea perioadă din anii mei de școală? Ce m-a determinat să aleg această meserie? Ce aș face dacă, pentru o zi, aș deveni elevă în clasa lor? Și, printre întrebări serioase, au apărut și unele care mi-au adus imediat zâmbetul pe buze: De ce îmi schimb cerceii atât de des? Ce joc îmi place cel mai mult? Pe cine dintre ei l-aș vedea, peste ani, profesor? Cum vi se par elevii din ziua de astazi , in comparatie cu alte generatii?  Până la întrebarea care, poate, le cuprinde pe toate: „Ce sfat ne dați pentru viitor?” Citindu-le, mi-am dat seama că nu încercau doar să afle lucruri despre mine. Încercau, în felul lor de copii de clasa a III-a, să înțeleagă cum se construiește un drum de la copilul din bancă la adultul care ajunge, într-o zi, în fața unei clase.

 Iar provocarea nu este doar aceea de a pune o întrebare.I-am invitat să le citească și pe ale colegilor, să descopere răspunsurile, să fie curioși și față de ceea ce au vrut ceilalți să afle. Pentru ca, întrebare cu întrebare și răspuns cu răspuns, să mă descopere puțin mai mult pe mine, învățătoarea lor.Mâine, la Întâlnirea de dimineață, vom păși în noua săptămână pornind chiar de aici.De la întrebările lor.De la curajul de a întreba.De la bucuria de a descoperi.Și, poate, de la ideea că într-o clasă nu trebuie să ne cunoaștem doar lecțiile, ci și unii pe ceilalți.

Cred că educația adevărată se întâmplă și în aceste momente aparent mici. Atunci când copilul simte că poate întreba. Că este ascultat. Că întrebarea lui contează. Că omul din fața lui îi răspunde cu sinceritate.

De Ziua Educației, nu mi-am dorit să le vorbesc copiilor despre ce înseamnă educația.Mi-am dorit să o trăim împreună.Pentru că educația înseamnă cunoaștere, dar înseamnă și relație. Înseamnă curiozitate, încredere, dialog și apropiere.Și, uneori, o singură întrebare pusă cu puțin curaj poate deschide o ușă pe care nicio pagină de manual nu o poate deschide. 

În clasa a III-a B, de Ziua Educației, am ales să deschidem această ușă împreună.

prof. MONICA TOADER,

Școala Gimnazială Avram Iancu, Oradea