Adevărurile fundamentale privind psihicul nostru ne sunt atât de apropiate încât, de multe ori nici nu le luăm în seamă. Aşadar, ce este psihicul? Cel mai rapid şi mai tentant răspuns ar fi: psihicul este „mintea noastră”, conştiinţa noastră, partea cu care gândim.

Acest răspuns este însă doar parţial adevărat. Dacă psihicul ar fi format doar din zona cu care gândim, de care suntem conştienţi, nu ar trebui să mai existe probleme psihice. Totul ar trebui să fie clar, toate reacţiile şi comportamentele oamenilor să fie logice ş.a.m.d.

Nu este însă aşa. Uneori nu ne înţelegem propriile reacţii ori gânduri, alteori ne trec idei absurde prin minte. De unde vin ele?De unde provin visele nocturne care sunt tot o înlănţuire de imagini sau idei aparent fără nici un sens?

Trebuie să mai existe ceva în afara conştiinţei şi acelui „ceva” i s-a spus„inconştient”. Adică o parte a psihicului aflată undeva „în spatele” conştiinţei a cărei prezenţă mai degrabă o intuim sau o simţim.

Primul psiholog care a vorbit fără echivoc despre zona inconştientă a psihicului a fost Freud. La începutul secolului XX, el pune bazele unei noi doctrine în psihologie numită psihanaliză. Specificul psihanalizei este acela că merge în profunzime, căutând elucidarea, respectiv eliminarea rădăcinilor tulburărilor mentale. Iar profunzime psihică se traduce prin sondarea acelei părţi a psihicului aflată în afara conştiinţei. Noutatea absolută pe care o aduce psihanaliza este „bipolaritatea psihicului”, polul conștient și cel inconștient.

Până atunci medicii, psihologii şi nu numai identificau psihicul cu raţiunea sau cu conştiinţa.

Psih. RADU BONTA