Scrisoare către timp

Cine ești ? De ce mă rănești așa? Mă cunoști măcar? Ai habar cine sunt?
Nici măcar eu nu știu…

De ce sunt aici? De ce suntem aici?

Același “de ce” mereu și mereu… Mă vei înțelege oare vreodată? Totul e atât de trecător fără tine dragul meu… timp!

Tu mă înveți mereu ce trebuie să fac, cum trebuie să trăiesc, cât trebuie să…oftez. Tu, timpule, ești cel mai bun profesor, care, din păcate, își ucide toți elevii… Nu înțeleg…ce îți datorez ?! Știu că mi-ai dat o cascadă de clipe, pe care le-am plâns, o grămadă de perle de nisip, adică secunde, pe care nu am reușit decât să le pierd. Mă amăgesc iar și iar și iar… și până și acest “iar” care nu-i Rai își pierde ecoul într-o clepsidră ce nu te iartă…

Tinerețea nu te iartă că tu nu te-ai jucat, că nu te-ai distrat, că nu te-ai…sau că nu ai…experimentat, iubit, că te-ai ascuns mereu de lume ca să fii tu singur cu gândurile tale. Așa ai vrut! A sosit ceasul și tu te agăți acum de ace.

Mai există vreo speranță că te vei întoarce?

ANTONIA DRIMUȘ

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s