Am citit și auzit în mod repetat în ultima vreme că singura constantă a existenței noastre e schimbarea și să nu i te opui, ci să o accepți, să înveți să curgi cu ea. Accepțiunea asta e, în sine, o imensă provocare și, dacă ne focusăm pe educație, recunoaștem cu toții că nu multe s-au schimbat, că, dimpotrivă, păstrăm cu strictețe obiceiurile și metodele consacrate, cu puțină inovație. Ne îmbătăm cu succesul la examene standardizate, unii, iar alții ignorăm nereușitele, le ascundem sub preș sau chiar mai mult, dăm vina pe o sumedenie de alți factori care ne-au fost potrivnici.

Contemplăm la ce ar fi de făcut și facem câte ceva, mai cârpim pe ici – pe colo, autoritățile identifică puncte slabe, dau soluții, acte normative, avem noutăți an de an, atât de multe că ne e greu să ținem pasul cu ele. Unele sunt aplicabile, altele mai puțin, dar cineva se străduie, încearcă să schimbe ceva. Noi, cei de la clasă, vedem primii ce anume nu merge bine, dar acțiunile noastre se rezumă, în cele mai multe cazuri, la discuții critice și pline de patos în sala profesorală.

Conștiința nostră profesională rar trece de acest nivel, care are importanța lui fiindcă observă disconcordanța, problema, eroarea, dar cât de des aducem aceste erori la cunoștința celor care le comit, pe un ton clar și ferm, pregătiți totuși să acceptăm și alte moduri de abordare? Cât de dispuși suntem la un dialog profesional de esență? Timpul e puțin și ne fuge printre degete, dar asta nu e o scuză!

Schimbarea care încearcă să ne urnească din loc își găsește puterea tot în noi! Autonomia pe care o avem la clasă e unul dintre cele mai valoroase aspecte ale profesiei noastre. Dialogul cu elevii – dar nu de pe o poziție de putere, ci cu o atitudine umană, cu ajutorul căreia să îi inspiri pe copii să caute, să cerceteze, să își găsească vocea, să o folosească – este cel mai autentic mod de a ajunge la sufletele lor. Și dacă pasul ăsta e făcut, oricare ar fi materia pe care o predăm, dacă noi îi găsim frumusețea, o vor găsi și ei.

Colaborarea dintre noi, dascălii, trebuie să fie un lucru de la sine înțeles, căci toți, ca o familie, contribuim la formarea deprinderilor de învățare, la dezvoltarea cognitivă și emoțională a elevilor noștri. Dacă pe unii punem etichete, chiar dacă doar în capul nostru, deja e o condamnare la stagnarea dezvoltării acelor tineri. Dacă, în schimb, ne aplecăm cu înțelegere asupra neputințelor elevilor noștri, fără a-i judeca, cu misiunea intrisecă de a-i ajuta să crească, chiar dacă în ritm mai lent, s-ar putea să mișcăm câteva pietre.  

Măsura reușitei acțiunilor noastre e în rezultatele lor la teste standardizate sau competiții. Dar nu toți ajung acolo. Sau unii ajung mai greu. Mai sunt și alți factori implicați în succesul școlar (aportul familiei, bunăstarea), în a căror  absență e greu să înregistrăm progrese semnificative. Dar asta nu ne dă dreptul să îi judecăm, să îi considerăm mai puțin demni de școlile unde sunt. E multă măiestrie în motivarea unui elev de nota 5 să ajungă de 7. Și șaptele ăla e un progres enorm pentru elevul în cauză. Nu e 9 sau 10, dar e un succes care poate să îi crească stima de sine, care, la rândul ei, poate să îmbunătățească exponențial o sumedenie de aspecte ale vieții acelui copil.

Cheia e la noi, comunitatea de dascăli, să observăm atent, să acționăm prompt, să întelegem pentru cine ce merge, în ce ritm, cu câtă presiune, cu câtă muncă, cu câtă joacă. Și perspectivele se deschid pentru noi toți.

Învățăm împreună!

Prof. ANCA MILE