Locul întâi pentru distopia Antoniei

SCHOOL Bit vă prezintă câteva dintre textele care le-au adus premii autorilor lor, la Tinere condeie, concurs național de creație literară cuprins în Calendarul Activităților Educative Naționale 2022. Citiți în continuare textul care și-a adjudecat premiul întâi, semnat de Antonia Porțan, elevă a Colegiului Național Octavian Goga, Marghita, prof. coord. Manuela Bârza.

Heterocromie

În fabrică lucrul mergea de zor. O mulțime de mașiniști își făceau de lucru cu fabricarea procesoarelor pentru calculatoarele tuturor locuitorilor țării, unul lucrând mai rapid ca celălalt. Conducătorul, Paul von Hindenburg, aprecia FOARTE mult când fabricile depășeau numărul impus de procesoare necesare.

Prinzându-și părul negru, cu spatele drept și ochii ageri, Frida Honecker se plimba printre stațiile de lucru, analizând activitatea subalternilor ei, asigurându-se că toate componentele sunt fabricate corespunzător. Înaltă, uscățivă și suptă la față, arăta totuși demnă de postul pe care îl ocupa. Deși avea corpul firav, fața ei nu prezenta nicio urmă de slăbiciune: ochii ei pătrunzători și nasul ascuțit îi ofereau un aspect de conducător sever.

În timpul pauzei de prânz, toată lumea își ocupa locul, savurându-și masa nutrițională pregătită cu precizie după nevoile fiecărui angajat în parte. O femeie se așezase lângă ea, văzând că nu se prea atinsese de conținutul farfuriei.

– Frida? Te simți bine? Cum nu primise vreun răspuns, o atinsese ușor pe umăr. Frida? Revino-ți! Vor crede că te-ai îmbolnăvit, și nu îți dorești ca ei să creadă așa ceva.

– Ah, scuze! M-am pierdut din nou prin gândurile mele, scuză-mă, spuse ea zâmbind.

– Trebuie să ai grijă. Încearcă măcar să pari mai vioaie, nu e indicat să atragi atenția asupra ta într-un astfel de mod. Gândește-te ce s-ar întâmpla cu băieții tăi. Că tot vine vorba de băieți, ce mai fac?

– Ai dreptate, am să încerc să mă conformez. Băieții sunt bine, mulțumesc. Muncesc din greu, amândoi. Sunt nevoiți să tragă tare ca să țină pasul cu restul colegilor de la școală. Totuși sunt recunoscătoare că ne-a fost aprobată cererea legată de studiile lor online. Știi tu, stăm cam prost cu banii, așa că profesorii au acceptat ca băieții să participe la cursuri cu rândul.

– Ah, ce mă bucur! Sunt foarte norocoși să aibă o mamă ca tine! Tare păcat că Hans v-a părăsit. Ați fi fost o familie atât de fru…-  

Stimați angajați. Pauza de masă s-a sfârșit. Vă rugăm să vă reluați locurile la posturile voastre. Mulțumim! – Mesajul „Sistemului” sună din difuzoare, punând sfârșit conversației dintre cele două colege, spre fericirea Fridei.

După încă două ore de muncă neîntreruptă, Frida ajunsese acasă.

– Seele?* Seele, unde ești? Cum nu răspunse nimeni, mama merse direct la etaj și îl găsise pe Zwei** dormind în camera ei. Închise ușa cu grijă, după care merse la parter să prepare ceva pentru băieți, când Geist*** apăruse în spatele ei, făcând-o pe ea să tresară.

– Mama, crezi că aș putea să mănânc ceva? întrebă el. Zwei a mâncat? 

– Vai, Geist! E cam târziu. Hai, înfulecă ceva rapid și fugi sus în camera ta, știi că mâine ai școală. Zwei… doarme… în dormitorul meu. Să nu cumva să intri acolo, nu vreau să îl trezești, spuse Frida cam încurcată.

Geist se conformase și merse direct în camera lui, cufundându-se la rândul lui într-un somn adânc.

Dis-de-dimineață, Zwei coborâse scările adormit, după care se așezase la masă, unde mama îl aștepta cu o cană de cafea în mână.

– Bună dimineața, mama. Știi cumva unde e Geist? L-am visat din nou… ne jucam împreună cu mingea, spuse el frecându-și obosit ochii verzi.

– ‘Neața, Seele! răspunse ea și îi puse o farfurie cu mâncare în față. Geist încă nu s-a trezit. Lasă-l să se mai odihnească, s-a culcat târziu. Nu crezi că ar fi cazul să te pregătești pentru cursuri?

Zwei își înfulecă rapid micul-dejun și plecă să își înceapă orele.

Din 2020, orele au început să se desfășoare online, deoarece Conducătorul a considerat că astfel, „copiii sistemului” vor putea să profite de timpul pe care îl economisesc, pentru a desfășura activități benefice pentru sănătatea lor, ca Sistemul să își mențină starea perfectă. În acea seară, Zwei stătea pe patul din camera sa, scriind într-un jurnal indigo, care era evadarea lui din realitate. Copleșit de un sentiment de liniște, adormise cu capul pe paginile proaspăt scrise. Frida, observând că la etaj e cam liniște, urcase și îl găsise pe Zwei pe pat. Încet, fiind precaută să nu cumva să îl trezească, ea luase jurnalul și îl înlocuise cu un altul, de culoare neagră, după care îl acoperise pe băiatul care dormea adânc.

O rază de soare îi mângâie blând fața lui Geist, îndemnându-l să se trezească. El își deschise larg ochii albaștri, văzându-și jurnalul negru lângă el, după care își ridicase privirea și o văzuse pe mama sa în pragul ușii. Aceasta îi zâmbise blând și îl sărutase pe creștet.

– Bună dimineața! Îmi cer scuze, știu că azi e zi liberă, dar nu am să pot să stau cu voi. Mâine fabrica va fi vizitată de un reprezentat trimis de Paul von Hindenburg, ca să verifice dacă ne-am atins numărul impus de componente produse pentru această lună, așa că azi voi fi nevoită să lucrez o tură de zi și una de noapte. Înțelegi tu cum sunt lucrurile astea… trebuie să ne asigurăm că totul e perfect pentru dragul nostru conducător.

– Aaa… înțeleg… Măcar aș putea să mă joc cu Zwei cât timp ești la muncă?

– Știi ce lună e, Seele dragule. Are alergii din nou, stă în dormitorul meu acum. Te rog frumos să nu îl deranjezi! Poate reușește să doarmă puțin. Are mare nevoie de liniște, spuse mama puțin agitată.

Frida nu mai fusese până atunci nevoită să petreacă mai mult de câteva ore departe de fiii săi, așa că era îngrijorată pe bună dreptate. Primele câteva ore trecuseră destul de monoton. Geist își găsise de lucru prin casă, se ocupase de toate temele pentru zilele următoare, citise câteva pagini dintr-o carte, ba chiar reușise și să scrie câteva pagini în jurnal. Odată cu venirea serii, Geist își epuizase sursele de divertisment, așa că se hotărâse să-și prepare cina. În timp ce mânca, i se făcuse milă de fratele său bolnav. Gândindu-se la cât de obosită urma să fie mama sa când va ajunge acasă, tânărul se hotărâse să îi ducă niște mâncare și lui Zwei, în speranța de a-i face mamei sale o surpriză plăcută, lucru pe care ea nu îl încuraja deloc.

Ajuns în fața ușii dormitorului, încercă să o deschidă cu o singură mână, fiindcă cealaltă era ocupată cu un bol de supă. Nereușind să o miște din loc, puse jos bolul și începu să îl strige pe Zwei, dar nu primi niciun răspus. După o luptă serioasă cu balamalele ruginite ale ușii, reuși să le pună în mișcare și deschise ușa să îl găsească pe… nimeni? Derutat, începu să se uite prin cameră, neștiind ce se întâmplă. Îi sări în ochi un obiect de pe pat, un jurnal. Această descoperire îl făcu pe Geist și mai confuz, deoarece el era convins că își lăsase jurnalul în camera lui. Apropiindu-se, observă că, într-adevăr, jurnalul nu era al lui: jurnalul acesta era indigo, în timp ce al lui era negru. Luă obiectul care îi era străin și începu să îl citească. În timp ce răsfoia paginile pline de cuvinte care îi păreau puțin prea familiare, începuse să îl cuprindă o durere de cap îngrozitoare. În ciuda acestei dureri, continuă să citească, până când vocea din capul lui se transformă într-o voce pe care o cunoștea, iar durerea de cap se intensifică. NU! Nu mai citi! E al meu! E locul MEU sigur! Nu poți să îmi iei locul ĂSTA!

Speriat, neștiind care este sursa acelei voci care îi era fulgerător de cunoscută, fugi în baie și se spălă pe față. Ridicându-și privirea, realiză că nu era singur. De ce mă poți auzi?! TU DE CE MĂ POȚI AUZI?! Visez? Ăsta e un vis? Geist conștientiza acum la ce se uită: posesorul vocii pe care o auzea stătea lângă el. Era fratele lui pe care nu îl întâlnise decât în visele sale. Corpul îi era atât de familiar! Era identic cu al lui, o copie perfectă a propriului corp, mai puțin ochii săi, care erau de un verde pătrunzător, niște ochi care îi erau atât de străini și totuși atât de cunoscuți.

– Tu ești… Geist? Tu ești! Cum… De ce? De ce acum? Unde ai fost până acum? întrebă Zwei frustrat și furios.

– Zwei? Îmi cer scuze! Am vrut să te văd, îți jur! Mama nu mi-a dat voie!

– Nu da vina pe mama! Mi-a spus că nu poți nici măcar să mă vezi. Nimic nu e mai important pentru tine decât studiile. Tu mereu ai crezut că ești mai bun decât mine! Chiar atât de nerod mă crezi încât să accept scuza jalnică că mama nu te-a lăsat să mă vezi?! Poate că nu sunt la fel de inteligent ca tine, dar cred că aș fi meritat să te întâlnesc și altundeva în afara viselor mele.

Cu fiecare cuvânt rostit de Zwei, durerea de cap a fratelui său creștea exponențial. În acel moment, Geist fu cuprins de o mânie puternică, necontrolabilă, pe care nu o mai simțise până în acel moment. Simțea o furie atât de copleșitoare, încât nu se mai cunoștea pe sine.

– Zwei, te rog să mă crezi! Cea mai mare dorință a mea a fost să te întâlnesc! Cum poți să mă învinovățești de o faptă atât de gravă? Cum îndrăznești să faci așa ceva? Tu ești cel care te ascundeai mereu de mine!

– Termină! Nu mă face pe mine să par persoana rea aici! Tu ești cel care-

– ÎNCETEAZĂ!! urlă Geist, atât de tare încât oglinda începu să vibreze.

– Încetează tu! Te crezi mai bun decât mine, mereu ai fost așa. Adică… altfel… m-ai fi vizitat măcar o dată, nu pot să înțeleg cum îți permiți să nu recunoști toate lucrurile…

Nemaiputând să se stăpânească, cu ochii orbiți de durerea de cap și copleșit de furia ce continua să pună stăpânire pe tot corpul său, Geist apucă primul obiect ascuțit pe care îl găsise în apropierea lui, înfigându-l în rodul halucinației sale, o umbră din care ieșea vocea lui Zwei. Brusc, imaginea care în secunda anterioară fusese lângă el, apăru în oglinda din fața lui, ca și cum ar fi fost captivul oglinzii. Observă că imaginii din oglindă i se schimbase culoarea ochilor, în mod haotic și repetat, din verde în albastru și, încet, realizase că imaginea din oglindă este chiar Zwei. Dintr-odată, fusese cuprins de o liniște monumentală, durerea dispăruse și nu rămăsese nimic mai mult decât realizarea.

Dar nu se așteptase la ce urma; o durere cum nu mai simțise vreodată îi cuprinse tot corpul, conștientizând dintr-o dată existența rănii pe care și-a provocat-o. Culoarea ochilor i se schimbase din nou, dar de data aceasta, complet diferit, unul fiind verde, iar celălalt albastru. Era cu adevărat îngrozit, mai îngrozit ca niciodată. Încercă să urle, dar gâtul îi era sugrumat de durere, îi venea să își smulgă părul din cap, dar era incapabil să își controleze corpul. Își cuprinse rana cu palma, încercând să oprească sângerarea și văzu că și reflexia sa face același lucru. Voind să îi aline fratelui său durerea, se sprijini cu palma de oglindă, în încercarea de a-l ține de mână, după care se prăbuși pe gresia murdară cu un gâfâit chinuit. Moartea îi adusese răspunsurile, îi dezvăluise adevărul care îi fusese ascuns de propria-i minte tot acest timp.

Ajunsă înapoi din tura de noapte, Frida intră tiptil în casă. Neauzind niciun sunet, era convinsă că Seele dormea, așa că se pregătise în mod silențios să facă duș. Intră în baie și văzu o urmă neagră-roșiatică de palmă pe oglindă. Confuză, se apropie să analizeze urma, observând că, într-un mod inexplicabil, din interiorul oglinzii, mai exista o urmă, identică cu cealaltă, formând împreună o pereche de mâini care se atingeau.

Și atunci, urmărind dârele de sânge, se uită în jur și îl văzu: întins pe spate pe gresie, într-o baltă de sânge, cu ochii larg deschiși și gura încleștată ca pregătită de un urlet. Fără să fi reușit să scoată vreun sunet, se apleacă peste corpul acum neînsuflețit și îi analiză ochii: sub cel verde se întindea o urmă uscată de lacrimă, o ultimă dovadă a diferenței dintre cei doi locuitori ai aceluiași corp firav. Chinuită de puternicul sentiment că ea era responsabilă pentru moartea propriului fiu, Frida se prăbuși pe podea, urlând și plângând așa cum doar o mamă care și-a pierdut unicul copil poate. Se învinovățea pe sine, îl învinovățea pe Hans, dar mai mult decât orice, blestema „Sistemul” pentru că a obligat-o să își condamne fiul la moarte ca să îl poată salva.

În urmă cu 14 ani, Frida și Hans formau un cuplu fericit, erau doi oameni simpli, cel mai prețios lucru pe care îl posedau fiind dragostea pe care și-o purtau unul celuilalt. La scurtă vreme după ce s-au îndrăgostit, Frida aflase că dragostea dintre ei urma să aducă pe pământ un copil. Din fericire pentru „Sistem” copilul se născuse perfect sănătos.

Deși copilul părea perfect normal, după primele 6 luni, Frida începuse să observe schimbări repetate în comportamentul copilului, schimbări atât de semnificative încât mama ajunsese să creadă că va înnebuni. Hans nu mai suporta comportamentul ei, așa că a decis să își părăsească soția și copilul, refuzând să ia parte la creșterea unui copil „ireparabil”, pentru care ar fi putut fi condamnat. Prin urmare, Frida se găsise nevoită să inventeze un mod prin care să păcălească Sistemul, deoarece acest nou mod de guvernare impunea „eliminarea” copiilor care nu erau perfect sănătoși.

Rodul dragostei celor doi a devenit astfel, așa cum erau cunoscuți de toată lumea, Zwei și Geist. Singuri împreună, două fețe ale aceleași piese de puzzle; îmbinați, dar atât de departe unul de celălalt, condamnați să fie veșnic contopiți în același trup. Victime ale unui Sistem bolnav, doi poli ai aceluiași magnet, salvați și uciși de același lucru: ADAPTAREA.

GLOSAR

* Seele = suflet (germ.), porecla mamei pentru băieți

** Zwei = două (germ.)

*** Geist = suflete (germ.)

ANTONIA PORȚAN

Coordonatoarea Antoniei, prof. Manuela Bârza, CN Octavian Goga, Marghita

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s