Fragmente dintr-un Bildungsroman

SCHOOL Bit vă prezintă câteva dintre textele care le-au adus premii autorilor lor, la Tinere condeie, concurs național de creație literară cuprins în Calendarul Activităților Educative Naționale 2022. Citiți în continuare textul care și-a adjudecat premiul trei, semnat de Alexandru Ardelean, elev al Colegiului Național Mihai Eminescu, Oradea, profesor coordonator Monica Dumitraș.

Arhitectura unui destin

Nu sunt sigur de ce, însă din totdeauna mi-a plăcut sala aceea de clasă, o odaie nesimțit de mică, parcă o machetă la scara de 1:10 a unei săli decente, localizată într-o anexă a celui mai lipsit de importanță pavilion al ansamblului de clădiri care găzduia unitatea mea de învățământ. Pereții erau de sus până jos înfofoliți, precum niște copii prematuri, cu cele mai noduroase, deformate și infecte urme de lemn de brad siberian (să fi provenit oare dintr-o latrină dezafectată?). Tavanul nu era decât o fâșie de tablă ruginită, susținută de două grinzi și jumătate, toate șubrede ca vai de ele, iar mica gaură de la limita dintre tavan și perete, ce nu putea fi numită decât într-un prostesc moment de optimism fereastră, avea rama atât de umflată, încât am renunțat să încerc să o închid încă din primul an de studiu.

Cu toate astea, podeaua era din lemn masiv, de esență tare, probabil de nuc sau de stejar. Conducerea școlii a făcut rost de ea, cu puțin timp înainte să nimeresc eu în văgăuna aceea, printr-un proiect finanțat de stat, care îi scutea de orice cheltuială a renovării școlii, cu condiția de a instala podea nouă în toate clădirile ce aparțineau de ea. Profesorii aveau o fixație în legătură cu divinul ansamblu de bucățele paralelipipedice de ambrozie solidificată. Era Cornul Abundenței, un dar de la zei. Nu, era chiar Zeul Suprem, coborât cu grijă din Paradis de către ceilalți zei, care erau complet eclipsați de fruntea lui mare, orbitoare și perfect netedă. Bietele ziduri și acoperișul anexei constituiau o umilă biserică închinată Lui, iar profesorii erau niște călugări ascultători, și noi, elevii, bineînțeles că eram barbarii, care se încăpățânau cu o ignoranță specifică să urmeze calea adevărului. Ridicau mereu parchetul în slăvi, chiar și în lunile de iarnă, când mici fuioare de fulgi de zăpadă își făceau loc în umila noastră biserică prin fereastra cu vitralii de mizerie, veșnic semideschisă, în timp ce vântul, departe de a fi blând sau călduros, viola cu o determinare ieșită din comun crăpătura dintre ramă și geam. Ne spuneau cât de norocoși eram să beneficiem de asemenea dotări de vârf și că dacă nu ne convenea, eram liberi să plecăm. Eu eram singurul care nu se plângea de condiții.

Era ceva în atmosfera aceea claustrofobică a clasei care mă bucura la culme. Simțeam că am minimul necesar și nimic mai mult, iar asta îmi aducea mereu un zâmbet masochist pe buze, de parcă, la nivel chimic, serotonina era alcătuită doar din praf și acarieni.

Dacă ar fi fost după mine, aș fi stat și acum (putrezind probabil) în odaia aceea. Din fericire, însă, Providența nu a găsit de cuviință o asemenea perspectivă asupra vieții mele. Astfel, pe la jumătatea celui de-al doilea an de studiu la Colegiul Capucin cu Predare în Limba Latină am început să observ schimbări neașteptate în viața mea de zi cu zi. În primul rând, am sesizat că mama începuse să meargă la Piața Mare de două ori pe săptămână, în loc de o dată la două săptămâni, mai apoi, tata și-a adăugat un palton nou în colecție, lucru care se întâmplase ultima dată cu ocazia nașterii mele, adică cu 17 ani în urmă. Nu a mai durat mult până când am început să mergem la sinagoga mare, în loc de casa de rugăciune și să luăm zilnic masa la restaurant. Eu suspectam că tata primise o mărire substanțială de salariu, din moment ce moara la care lucra el era prosperă la momentul respectiv. Mărturisesc însă că această problemă mă preocupa puțin spre deloc, deoarece aveam lucruri mai importante de făcut

Încă din copilărie am avut o oarecare înclinație către artele plastice, dar am început să desenez regulat doar de prin clasa a noua. Desenam doar obiecte, deoarece peisajele le disprețuiam cu desăvârșire, iar portretele le consideram pe toate drept caricaturi jalnice. În fond, niciun om nu e atât de important încât să merite să fie pictat. Încă mai păstrez undeva, într-un dulap, un vechi desen de-al meu care portretizează un creion ce se desenează pe el însuși la infinit. În ziua în care l-am terminat, nu am făcut decât să-mi derulez în minte, ca hipnotizat, acea buclă. Din când în când îl mai scot din sertar, chiar dacă știu deja cu precizie unde se află fiecare linie, încrețitură sau pată accidentală, și o privesc cât pot de mult, dar în prezent am și eu o vârstă și nu mai sunt omul care eram. Nu mă mai pot lăsa absorbit de lucruri aparent simple, așa cum o făceam pe atunci, așa că trebuie să mă mulțumesc doar cu amintirile. Până la urmă, prezentul nu este decât o întunecoasă fereastră orientată către ermetica curte interioară care este trecutul.

De când se deschisese a doua bibliotecă publică din orașul meu natal, începusem să îmi petrec tot mai mult timp acolo (după sau în timpul orelor de curs). Răsfoiam tot felul de cărți proaste, cu coperte izbitor de asemănătoare, doar pentru a nu sta acasă cu bunica, care se apropia vertiginos de finalul prea lungii sale vieți. Asta până am descoperit că biblioteca în cauză găzduia și  volume relativ noi, ce tratau subiecte precum pictura, desenul tehnic și mai ales arhitectura. În lunile ce au urmat mi-am petrecut cel puțin trei sferturi din timp pe taburetul de proastă calitate, așezat într-un colț al bibliotecii, lângă un ficus prietenos și ușa de la grupul sanitar destinat femeilor, studiind nenumărate volume. În timp, am fost și eu prins de febra arhitecturii, artă ce era pe atunci dominată de curentul Secessionist, cu formele sale unduitoare și culorile țipătoare, brusc am simțit nevoia să creez. Voiam să mă exprim. Pentru prima dată simțeam nevoia să îmi împărtășesc gândurile cu toată lumea. Voiam ca și ceilalți să mă simtă cum îi simțeam și eu.

Așa am început să fac primele schițe de clădiri, toate în stilul Secessiunii Vieneze, fapt care le făcea automat să devină oarecum clișeice, însă mie unul îmi aduceau fericire pe moment, și asta conta cel mai mult. Primele schițe mai reușite le-am arătat alor mei, care, fiind ușor impresionabili, au fost mai mult decât încântați de noul meu „talent”.

Cam tot în perioada aceea ne-am mutat de la casa părintească a mamei, într-un apartament închiriat, spațios, într-o clădire nouă din centrul orașului meu de provincie. Atunci s-au hotărât să îmi spună de unde și până unde ne permitem  dintr-o dată un asemenea stil de viață. Nu îmi amintesc prea bine conversația, deoarece nu am fost deloc atent, dar mai țin minte că era vorba despre niște acțiuni la o firmă de exploatare forestieră și despre faptul că nu vom mai avea nicio grijă pentru restul vieților noastre. Nu putea să îmi pese mai puțin. Acum aveam o menire, și, în sfârșit, nu mai trebuia să colind strâmtele și tenebroasele coridoare din mintea mea, fără să am măcar o lampă. Ai mei au reușit să-mi capteze atenția de abia atunci când tata a spus că ar fi cazul să mă duc și eu la o școală de prestigiu, să practic o meserie respectabilă, ca să pot să-mi găsesc o nevastă potrivită și să mă așez la casa mea. „Nu se poate, tată, să rămâi așa, fecior, că deja ești trecut cu un an de vârsta de însurătoare.” Tata nu era un om cu prea multă școală, iar valorile sale erau rigide și prăfuite, însă poseda o oarecare inteligență neșlefuită și o intuiție care funcționa cam ca picăturile de mercur. „Uite, am văzut că te fascinează astea cu arhitectura. Ce zici dacă facem un efort și te trimitem în capitală să-ți termini școlile, apoi te întorci și lucrezi aici acasă?”. Nu i-am răspuns imediat, deși hotărârea am luat-o de dinainte să-și termine propoziția. „Sună bine!”, i-am zis eu într-un final.

Așa am ajuns, pe data de 1 septembrie 1905, să stau pe un scaun cu șezut lat, căptușit cu catifea roșie, dintr-o sală impunătoare a Institutului de Arte Frumoase din Viena. Semănam mai degrabă cu un mormoloc decât cu un humanoid, așa, pitit în mulțime cum eram. M-am uitat atât în stânga, cât și în dreapta, și n-am văzut decât băieți de vârsta mea, timizi și speriați, la fel ca mine. Am căutat zadarnic puțin suport moral din partea himerelor sculptate pe pilonii groși de susținere, însă ochii lor de faianță colorată nu făceau decât să sclipească batjocoritor și rece către mine. Podiumul din fața noastră, cu cortina roșie ce atârna sec, îmi producea o stare de agitație și mai pronunțată decât până atunci. Toți așteptam apariția aceleiași creaturi necunoscute ce probabil că mișuna constant între pereți, pe sub pardoseală, printre stucaturile cu îngerași și vițe-de-vie, probabil chiar și prin venele unuia dintre noi. Toți știam despre el aceleași lucruri: îl chema Karl Rosenberg, era poate cel mai cunoscut arhitect care trăise până la momentul respectiv, și cel mai important, avea drept de viață și de moarte asupra spiritelor fiecăruia dintre noi.

A intrat pe scenă pe nesimțite, cu mersul lui slinos și unduitor. A luat câteva secunde bune până să îi sesizeze cineva prezența. Era un om scund și gras, cu capul ras și cu o mustață mică și ciudată, care, peste câțiva ani avea să fie împrumutată și popularizată de altcineva. Maxilarul îi era ușor ieșit în exterior, iar pe restul feței avea blocată o grimasă pe care bunica mea ar fi descris-o, poate în cel mai potrivit mod, drept fiind „spurcată”. Purta un costum de un roșu strident, asortat cu niște floricele multicolore din dantelă, iar în mână ținea un joben ce semăna izbitor de mult cu recuzita din spectacolele lui Houdini. Și-a scos o batistă la fel de înflorită ca ținuta lui, din pantaloni, și și-a șters fruntea lipsită de riduri. Pentru câteva fracțiuni de secundă, la lumina candelabrului ce atârna deasupra sa, Karl Rosenberg semăna leit cu podeaua din fosta mea școală. Sala era un templu semeț dedicat lui, iar de data asta, noi, elevii eram călugării ce îi dedicau întreaga existență. Această iluzie s-a risipit la fel de brusc cum a apărut, de îndată ce directorul Institutului de Arte Frumoase din Viena a rostit primele cuvinte adresate nouă. Un zeu adevărat nu comunică decât prin semne. El rămâne mereu distant și detașat față de orice, și mai presus de toate, nu lasă niciodată umbra pământească să îi contamineze fruntea plată. În ciuda aparenței sale de intelectual, vorbea împleticit, cu un subtil accent  tâmp de mahala. Discursul său nu mi-l amintesc atât de bine, dar știu că ne-a vorbit despre ce înseamnă să fii un artist adevărat și despre cum, urmând în mod religios cursurile lui, aveam să ajungem arhitecți de talie (cel puțin) mondială. La momentul respectiv am fost zdruncinat (într-un sens bun) din temelii de discursul său.

Imediat ce am ajuns în camera mea de la internat, am început să schițez clădiri magnifice, cu elemente împletite și ondulate, ce luau forme pe care nici eu nu le mai puteam reproduce. Așterneam povești cu balauri și prințese și spâni hidoși pe fațadele inițial goale ale unor clădiri pe care le proiectasem cu ceva timp în urmă. Mirajul a durat un trimestru întreg, în care am desenat zi și noapte fațade pe care azi nu mi le-aș mai putea imagina nici bătut. Le adăugam încrezător în portofoliul ce trebuia prezentat  la finalul primului trimestru, chiar domnului Rosenberg.

Pe data de 17 noiembrie, într-o zi de vineri, la ora 13 și câteva minute, îmi așteptam rândul la examinare, în antecamera biroului direcțiunii. Paralelă cu mine, în cealaltă parte a camerei, stătea basorelieful unei alte himere, care avea o privire la fel de sfidătoare ca cea din prima zi de școală. De data asta, însă, faianța colorată din ochii mei strălucea mai tare decât cea din ochii ei. Acum eu mă uitam la ea cu superioritate. În fond, creasem lucruri de zeci de ori mai frumoase decât ea. Poate că pe viitor, când aveam să mă ocup de renovarea acestei clădiri, aveam să o îndepărtez definitiv din proiect. La câteva minute distanță de conflictul cu orătania, intram plin de încredere în biroul zbârcitului de Rosenberg. La momentul respectiv aș fi pus rămășag pe un milion de coroane că bătrânul avea să fie foarte impresionat de munca mea. În timp ce răsfoia portofoliul și nota cu mișcări scurte câteva idei în carnețelul său, eu deliram, imaginându-mi cariera strălucită de arhitect de (cel puțin) talie mondială, care se afla la câțiva metri prezent, pe cărarea glorioasei mele vieți. După ce a terminat de notat observațiile, mi-a înmânat portofoliul și spus sec: „Șase. Nu ar strica mai multă creativitate. Când ieși, te rog să îl inviți pe următorul înăuntru.”. Atunci l-am salutat respectuos, l-am chemat pe următorul de la coadă înăuntru, am pășit pe lângă himeră, care mai mult ca sigur că zâmbea cu gura până la coama sa de leu, am coborât cele trei etaje, până la parter, pe unde am ieșit din clădire. Ajuns față în fața clădirii, am stat nemișcat, cu ochii înlăcrimați, admirând pentru o ultimă oară coifurile colorate ale acoperișului. Atunci, înainte să îmi dau seama ce se întâmplă, am vomitat.

Chiar în fața scărilor de templu, care acum păreau să aibă pe puțin 10.000 de trepte. Nu mai conta. Acea clădire era o blasfemie, la fel ca munca ultimelor luni. Trebuia să fug undeva, cât mai departe, și să încerc să repar ce am stricat. Am început, așadar, să alerg prin centrul Vienei. Frescele gotice se topeau în jurul meu, preschimbându-se în panglici baroce, apoi în îngerași eclectici, în groteștii lujeri Art Nouveau, și în cele din urmă în case simple de mahala. Am încetat să mai alerg undeva pe la marginea Vienei, într-un mic cartier de case cu un singur nivel. Mă aflam pe o stradă lată (probabil cea principală) și pustie. Mă liniștisem. Aveam să mai înaintez puțin, după care aveam să mă întorc la internat, să îmi fac bagajele și să mă întorc acasă. Chiar când am vrut să mă întorc, am fost săgetat de o oboseală crâncenă. Am început să casc și să umblu târșâit, când, dintr-o dată, am auzit niște voci ce păreau să aparțină unor copii. După ce am înaintat zece pași, era clar că zgomotele proveneau de pe o străduță perpendiculară cu cea pe care mă aflam eu. Imediat ce am intrat pe străduță, am văzut copiii. Erau câteva zeci, atât fete, cât și băieți, toți mucoși și zâmbăreți. Vederea lor m-a înduioșat oarecum, însă, am observat că ceva nu era în regulă cu ei. Toți păreau a fi complet dezbrăcați. Am încercat să găsesc un sens în ceea ce vedeam, dar nu mi-a venit niciun gâd coerent în minte, așa că i-am întrebat  pe unde mă pot întoarce la internat. Fără să scoată o vorbă, toți mi-au indicat simultan direcția opusă celei din care venisem. Eram sigur că indicațiile nu erau corecte, însă, din motive pe care nu le cunosc până în ziua de azi am continuat să mă afund în brațele dezbrăcate ale uliței. După ceea ce păruse a fi jumătate de oră de mers împleticit, m-am uitat la cer, pentru a aproxima ora. Cerul era pe de o parte azuriu și plin de stele, cu luna ce domina orizontul, și pe de altă parte era negru ca tăciunele, cu o singură bilă de foc înfiptă stângaci în mijlocul său. Din moment ce eram cât de cât citit, cunoșteam faptul că atemporalitatea vine mereu în întâmpinarea unui eveniment major, așa că mi-am încleștat pumnii și m-am pregătit în sinea mea de orice mă aștepta la capătul străzii.

Pe măsură ce înaintam, ceva se schimba, însă nu puteam înțelege ce anume. După exact 259 de pași (căci începusem să-i număr), am întrezărit la orizont un gard, la care aleea se oprea. M-am apropiat de el și l-am atins, gândindu-mă că acest fapt ar genera un eveniment, cât de mic, însă nimic nu s-a întâmplat. Acaparat de o stranie senzație de liniște interioară, m-am întins pe jos, cu capul sprijinit de gard și am privit ulița în măruntaiele căreia căzusem captiv. Abia atunci am observat că  imobilele dispăruseră, la fel ca gardurile. Nu mai erau case, erau doar beton, metal și sticlă. Toate combinate într-un mod simplu, dar totuși complicat, toate de o frumusețe și urâțenie nemaivăzută. Am început să plâng din nou, privindu-le, de acolo, din capătul uliței, din capătul lumii, capătul sufletului, loc, care atunci era pentru mine cel mai frumos pe care mi l-aș fi putut imagina. Acolo, urmărind cum sticla reflecta lumina soarelui, lunii și stelelor, simultan, am adormit cu un zâmbet pe buze.

A doua zi m-am trezit pe o alee dintre două clădiri, la aproximativ 200 de metri de Institutul de Arte Frumoase. Imediat ce am ajuns în internat, am început să desenez construcțiile de sticlă, beton și fier, văzute cu o una sau  un milion de zile în urmă. Încă le mai am și le țin alături de desenul cu creionul, în dulapul meu vechi cu sertare, și pot să afirm că seamănă izbitor de mult cu clădirile ce se construiesc acum, pe când eu sunt bătrân. Aș vrea să pot să spun că am devenit un arhitect prestigios în urma acestei experiențe, dar adevărul este că am terminat școala lui Rosenberg și am urmat o carieră cu  succes moderat, proiectând imobile ieftine de raport, iar acum că mă gândesc poate pentru a mia oară la asta, ajung la aceeași concluzie: nu aș schimba nimic.

ALEXANDRU ARDELEAN

Coordonatoarea lui Alexandru, prof. Monica Dumitraș, CN Mihai Eminescu, Oradea

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s