O să încep prin a spune că sunt onorat să mă aflu azi aici, alături de atât de mulți oameni interesați de tema pregătirii permanente, de oameni pasionați, de oameni dornici să construiască un viitor luminos.
Cinematografia a fost denumită, cu o definiție la care țin, „arta sintezei totale, pruncul uimitor al mașinii și al sentimentului, arta totală spre care toate celelalte au tins dintotdeauna – fuziunea absolută a artelor”. Așa o numea ziaristul, eseistul și criticul de cinema Ricciotto Canudo în lucrarea din 1911 intitulată Manifestul celor șapte arte.
Filmul a devenit marea dragoste a vieții mele în urmă cu mai mulți ani. Iubesc să privesc filme și, de ceva timp, să scriu despre ele, iar prin această cale țin să-i mulțumesc în mod deosebit jurnalului digital al Colegiului Ghibu, căruia îi sunt profund recunoscător pentru șansa pe care mi-a oferit-o atât mie, cât și partenerilor mei de la Filologie-Jurnalism de pe blogul LOGOPAPER. Faptul că există un loc în care ecoul creativității mele să poată fi auzit de către oricine este un privilegiu de care, din păcate, prea puțini dintre adolescenți beneficiază, iar tocmai aceasta mă motivează și, deopotrivă, mă încarcă cu o doză mare de răspundere.
Ideea de a scrie cronici de cinema a răsărit brusc în mintea mea; într-o noapte târzie de august, așa cum bine îmi amintesc, atunci când am realizat că majoritatea filmelor considerate capodopere le sunt total necunoscute celor de vârsta mea.
Gândindu-mă puțin de ce, am ajuns la un răspuns cât se poate de clar: principalul motiv pentru care nu ne mai uităm la filme bune are drept cauză faptul că am încetat din a mai vorbi despre ele.
Ca urmare, am început prin a scrie o cronică a filmului Taurul furios, regizat de Martin Scorsese, și pot spune acum, privind retrospectiv, că acela a fost momentul în care mi-am dat seama că a discuta despre cinematograf e lucrul pe care mi l-am dorit dintotdeauna.
De-a lungul timpului, sunt conștient că mi-am creat o oarecare reputație în rândul cititorilor LOGOPAPER; așadar, consider că îmi revine responsabilitatea de a aduce în față filme care, cred eu, merită vizionate și la care, din păcate, nu ne mai raportăm. E esențial, din punctul meu de vedere, să cunoaștem filme precum Luminile orașului, Șoferul de taxi, A fost odată în America, Cetățeanul Kane, La Strada, Hoții de biciclete, Cei șapte samurai sau 2001: Odiseea Spațială, nu doar pentru că ele sunt în sine niște pelicule extraordinare, ci și fiindcă relevanța acestora rămâne actuală. Filmul este parte din viețile și culturile noastre. Ne rafinează emoțiile și ne ascute gândirea. Drept urmare, este firesc să încercăm să îl înțelegem.
Asemenea unei locuințe sigure, cinematografia pe care o știm azi nu ar putea exista fără o fundație solidă, pe care e imperios să o cunoaștem. Selectez cu mare atenție filmele despre care vorbesc și, cu toate că nu cunosc atât de multe despre cinema pe cât mi-aș dori, încerc de fiecare dată să ofer cititorului o perspectivă cât mai amplă asupra procedeelor artistice utilizate, curentelor din care fac parte sau a influenței acestora de-a lungul istoriei.
Scriu despre filme clasice pentru că generația mea are nevoie să le cunoască. Scriu despre filme clasice pentru că, din postura de cinefil, îmi revine datoria de a propaga miracolele uitate ale cinematografului.
Le mulțumesc celor care mă citesc și care mă motivează să mă autodepășesc de la o cronică la alta, iar pe cei cărora le-am stârnit interesul îi invit să ni se alăture.
Urmăriți filme de calitate! Contribuiți la progresul uman prin bunătate! Aveți grijă de cei apropiați vouă!
Și ne vom salva unii pe alții.
Vă mulțumesc!
BOGDAN SLAB
clasa a XI-a, CN Onisifor Ghibu
Acesta este textul discursului susținut de Bogdan Slab cu ocazia evenimentului Pasiune și perseverență în educația secolului XXI, organizat de Casa Corpului Didactic Bihor în data de 3 octombrie, la Hotel Double Tree by Hilton Oradea, în avanpremiera Zilei Internaționale a Educației (5 octombrie).
PUTEȚI CITI CÂTEVA DIN CRONICILE LUI BOGDAN SLAB AICI:
SCHOOL Bit 