Slam dunk!

Pic, pic, pic… Stropi de lumină în picură pe gene, făcând ca pleoapele mele să tremure de dorul culorilor din vis. Deschid totuși timid un ochi. Da, pe stângul… îl prefer pe acesta, pentru că mă ajută să văd lumea stângă așa cum sunt și eu, sătul uneori de linii drepte sau de cercuri în care mă învârt aproape ca într-o capcană. Pentru unii cercul e perfecțiune, e nesfârșit, e nelimitat, pentru mine e repetiție, obositoare revenire la același punct, e disperarea de a nu putea trece dincolo.

Hai, ridică-te! îmi spun, dar numai cu jumătate de gură, atât cât să mă audă doar urechea dreaptă, căci ea e responsabilă de echilibrul meu. Pe cea stângă o păstrez pentru lucrurile mai apropiate de zilele noastre, o păstrez pentru cască, pentru țipătul strident al mamei sau pentru pisălogeala fratelui meu de duminică dimineață, când se trezește, contrar celorlalte zile, cu noaptea în cap, doar cu plăcerea de a trezi el toată casa apoi. Simte și el probabil nevoia de răzbunare, taman duminica, pentru toate diminețile în care i-au fost furate cele mai frumoase deznodăminte ale unor vise pierdute. Îl înțeleg, și eu am fost acolo…

A, am uitat să spun că azi este duminică și că duminica lucrurile din jurul meu capătă un alt conținut, poate pentru că duminica până și Dumnezeu e obosit, de aceea îi trimite pe oameni în locul lui la biserică încă de dimineață. E sătul de toate! După șase zile în care a trebuit să facă El lucrurile și mai ales să le facă atât de discret, încât să nu se prindă oamenii că nimic nu depinde de ei, ci lăsându-i să-și acorde fiecare importanța de care are nevoie ca să justifice masca de luni, de marți… Nu e aceeași, știți, nu? Cei care au aceeași mască zilnic sunt considerați plictisitori în lumea noastră și sunt scoși rapid de pe scenă, până când în culise găsesc altă față care să le placă celorlalți.  Și pe mine Dumnezeu m-a lăsat săptămâna asta să mușc din veninul mândriei cu un nouă la mate, cu o promovare la baschet, cu chestii mici, dar care – recunosc – te cam ung pe suflet și, mai ales, te îmbată pentru scurtă vreme. Am învățat asta în ultima vreme, să caut uneori recompense mici pentru eforturi mari, știind că așa ar trebui să mă bucur mai multă vreme și să nu cedez așa de ușor.

Apropo de cedat, nu mă las și deschis până la urmă ochii chinuit de gândul că duminica de obicei Timpul nu mai are cu mine nesfârșită răbdare. Știu asta de la mama care mă poreclește câteodată „Moromete” pentru că am zile în care, orice îmi cere, „N-am!”

Nici teme n-am, nici răbdare, nici chef de lucru și cu atât mai puțin timp. Mi-a rămas așa de puțin timp încât am hotărât să îl păstrez pentru mine și atât. Știu că „așa e într-a opta…”, o tot aud în jurul meu, dar pentru mine școala vreau să fie locul în care mă dezvolt, nu doar învăț. Eh, asta e dintr-a noua, nu?

Până am să-mi transform eu liniile paralele în pătrate și aproximațiile în congruențe, va mai trece o vreme de care sunt hotărât să mă bucur așa cum o fi și să dau cât mai multe slam dunk-uri.

PATRIK LASLĂU

Patrik este elev în clasa a VIII-a la Școala Gimnazială Dacia, dirigintă prof. Monica Berce.

Sursă imagine: fototeca personală Patrik Laslău

Advertisement

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s