Robia animalelor nonumane

Răsfirarea unor unde de lumină într-o pustă oarecare

Delimitează un orizont, un spațiu ludic cu gânduri lapidare

Tranchilitate juvenilă în întregul nediferențiat al lumii

Eu iau de coarne o realitate simplă, închistat în pacea vremii

Aici se joacă o horă blajină, cu viței și bovine

O desfătare onirică cu bucuria vieții survine

Iar când sudoarea zilei mă îndeamnă la un calm tăcut

Mă alătur prietenelor mele, întoarse de la păscut

Totul mi-este întins pe tavă, lipsit de efort și gata făcut

Ignoranță perfidă și naturalețe rurală sunt cele doua ingrediente,

Care sădesc în mine o viață necritică, lepădată de considerente

Însă vin și c-o anticipare a rupturii: o iluzie e mereu un contrafăcut

Forța brută a realului se lovește de mine când bunicul îmi spune:

“Paștele vine, Hristos va învia, hai vedem marfa de care Moș Neagu dispune

Dragii tăi miei sunt singuri de când nu i-ai mai dezmierdat

O luam la drum prin poiană să-ți vedem camarazii la zburdat”

N-aș refuza ocazia de-a-mi reuni cârdăsia cu ființele nonumane

Căci de când mă știu le-aveam cot la cot în toate ghidușiile

Așa c-am luat merinde din belșug și ne-am pus gugiumane

Cu simțul destinului încă inert, luăm cărarea către al sufletului deșert

Ajunși în ograda prevestită, mă ia pe sus izul divin al gospodăriei,

Așa că mă eschivez din tranzacțiile plicticoase ale bătrânilor

Și o iau pe caldarâm, către dealul unde șed blânzi mieii

Să petrec cu ei eterna trândăvie, căci ne-au în pază toți zeii

Însă prin arșița cu continuitate a după-amiezii,

O licărire ascuțită de lumină taie balansul fin al livezii

În mână lui Moș Neagu stă sfidător o lamă de oțel

Se-ndrepta către mielul ce-l țineam în brațe

Un instinct parcă primordial m-a contropit

Ca-într-un cavou, am rămas încremenit

I-am dat drumul tovarășului meu în panica soră cu moartea

O lacrimă am apucat să vărs când am văzut că nu-și anticipează fatalitatea

Înainte să apuc a urla, beregata i-a fost deschisă

Șuvoiul de sânge mi-a luat inocența ca pe-o aluviune

Și-a sedimentat-o undeva de unde nu mai poate fi transmisă

Iar în inimă mi-a apărut prima urmă de eroziune

Cu ultimele suflări, amicul meu tremura cu o violență excesivă

Până când ultimele urme de viață i s-au stins din ochi

Din adâncurile spiritului, am erupt c-o mânie agresivă

Îndreptată către criminalul care mi-a furat prietenul și copilăria

Dar pe fața lui văd doar un rânjet meschin ce m-a dezarmat

Cât timp își curăța sorțul de sânge, un flux de conștiință m-a atacat

Brusc, simt între dinți găina care a murit pentru apetitul meu

Iar în oase laptele prăduit de la vaci pentru papilele unui nemernic

Cu greață și patimă mă uit din nou la cuțit și-mi spun

Chiar dacă nu am împins eu în carne lama, nu-s cu nimic mai bun

Căci care poate fi diferența dintre ucigaș și cel care nu a intervenit în această abjecție

Un abator nu poate exista fără finanțator, fără consumator, dar eu pot… Eu pot.

Ani peste ani s-au acumulat peste acel eveniment fortuit

Iar prin meleagurile timpului totul este dat uitării

Însă omul este un receptacul care nu risipește nimic

Mușamalizarea subconștientului caută o scuză la reverie

Așa se face că-ntr-o zi, am deschis frigiderul și-am văzut același coșmar dezolant

Zeci de sortimente alese din felurite creaturi fără puls, un spectacol de vivisecție

Dacă cumva pe etichete am înlocui gramajul de carne cu volumul de suferință pe metru cub?

Iar litrii de lapte cu numărul de pui smulși din grija unei mame pentru a induce lactația?

Am opri oare inerția sclerotică a obiceiului de a-i abuza pe cei fără de apărare, ființele negrăitoare?

Pare că-n efortul de a defini Omul, ceva mereu trebuie ascuns și negat

Umanitatea și femeile, umanitatea și alte rase iar în sfârșit umanitatea și animalele nonumane

Noi stăm pe piscurile brutalității și spunem :” Omul – perfect, rațional și superior “

Iar în timp ce ne scriem tratatele de etică spintecăm o găină pentru un prânz copios

Poate doar când ghețarii se vor topi iar demizeul uman va fugi în exil

Vom înțelege că rațiunea nu e un mandat divin la exploatare, ci o ascuțită și rafinat balansată sabie a lui Damocle.

MARCU BĂCILĂ,

clasa a XI-a, Colegiul Național Emanuil Gojdu

Sursă imagine: fototeca personală Marcu Băcilă