După cum v-am promis, revenim cu câteva dintre textele care le-au adus premii autorilor lor, la Tinere condeie, concurs național de creație literară cuprins în Calendarul Activităților Educative Naționale 2022. Citiți în continuare textul care și-a adjudecat mențiune, semnat de Alexia Mateaș, elevă la Colegiul Național Iosif Vulcan, Oradea, prof. coordonator Margareta Negruț.

SUFLETUL AOOREI

Prolog

Un băiețel cu părul violet se juca cu un arc. Era mai înalt decât el, dar nu părea să-i pese prea mult. Ochii lui de un albastru marin străluceau mereu când vedea arcul strașnic al tatălui său: când îl vedea vânând cu el sau îl folosea în competiții. Îl fura mereu, încercând să-l copieze, cu mâinile neexperimentate și neputând nici măcar să-l țină în mod corespunzător, dar cu ochii la fel de concentrați ca ai unui adult, imaginându-și că luptă cu monștri și își protejează prietenii, la fel cum ar face un adevărat mag.

— Te joci din nou cu arcul tatălui tău? se auzi o voce blândă, în timp ce o femeie înaltă, zveltă, cu același păr de culoarea lavandei și aceiași ochi albaștri își făcu apariția. Dragă, e prea greu pentru tine, iar tata se tot întreabă unde și l-a lăsat, spuse ea pe un ton blând în timp ce se aplecă pentru a întâlni ochii băiatului și a-i atinge năsucul.

Camera se lumină instantaneu atunci când băiatul zâmbi, iar ochii i se transformară în semiluni.

Numele băiatului era Alwenn.

— Iată-te! intră în tabără un arcaş puternic, cu o barbă ușor neîngrijită și părul lung legat pentru a nu-i intra în ochi. Micul hoț! glumi el, ridicând obiectul greu din mâinile mici ale băiatului, cu un gâdilat care îl făcu să chicotească.

— Vreau să fiu și eu arcaș! Și să trag cu un arc la fel ca al tău! îi spuse Alwenn.

— Ei bine, nu este o treabă ușoară, se ghemui tatăl micului elf pentru a fi la nivelul lui, cu arcul lung de abanos în fața ochilor lor. Vezi tu, acest arc este foarte vechi, Alwenn. Dar unii spun că nu a avut întotdeauna o culoare atât de închisă.

Tânărul elf făcu ochii mari de curiozitate în timp ce tatăl său își lăsă degetele să danseze de-a lungul detaliilor purpurii ale armei.

— Legendele spun că într-o zi, un vânător a pornit după o pradă periculoasă și a vânat până când degetele i s-au tăiat, vopsind arcul în negru. O poftă de sânge neagră i-a umplut apoi inima. Petele din inima lui nu au putut fi spălate, și la fel a fost pentru arc.

Gura lui Alwenn luă formă de „o” în timp ce asculta povestea.

— Vânătorul a prins prada până la urmă? întrebă el repede.

— Hai, nu-i spune astfel de povești! E încă un băiețel, știi, îi întrerupse mama lui.

Cel mic încercă să protesteze dar tatăl lui doar îi zâmbi.

— Într-o zi vei ști, răspunse în cele din urmă la întrebarea lui Alwenn. Pentru că într-o zi, acest arc va fi al tău.

— Într-adevăr? ochii lui Alwenn începură să sclipească.

— Îţi promit, spuse tatăl său, plantând un sărut pe fruntea micului elf.

— Abia aștept să vină și ziua aceea! în tabără se auzi o voce nouă.

— Unchiule Zur! Alwenn sări în brațele bătrânului vrăjitor de îndată ce îl văzu. — Mă bucur să te văd, strugurel, îl salută cu vocea lui caldă.

— Alkanzur, de ce ești aici? îl întrebă tatăl lui Alwenn.

Părinții lui erau îngrijorați, iar băiatul observă, vocea lui devenind din ce în ce mai tăcută.

— Ce are de gând să ne facă acum? întrebă mama sa.

— Mă tem că nu știu, dar nu e de bine, destăinui vrăjitorul.

De când regina Ruelle fusese încoronată, a interzis folosirea magiei în rândul magilor sau al oamenilor cunoscuți ca utilizatorii nativi ai magiei. Oameni precum Alwenn și familia lui, care aveau puterea de a face flăcări violet să ardă din palmele lor, de a crea scuturi sau chiar arme de foc pe care le puteau folosi în luptă, acum trebuiau să se obișnuiască cu o viață fără magie. Și nimeni nu știa de ce sau pentru cât timp. Tot ce știau era că pedeapsa pentru folosirea magiei era moartea.

— Ce caută ei aici? întrebă aspru tatăl lui Alwenn.

Afară, puteau vedea câțiva soldați îmbrăcați în armură neagră din cap până în picioare. Erau soldații reginei.

— Ei verifică familiile magilor. Și orice urmă de magie pe care o găsesc… o distrug.

— Atunci, unchiule Zur, de ce ai venit aici? Trebuie să te duci acasă să te ascunzi! Îl imploră Alwenn.

Bătrânul oftă.

— Sunt aici să-mi iau rămas bun, strugurel.

— …rămas bun?

Ochii lui Alwenn nu au putut să nu devină înlăcrimați.

— Lucrurile vor rămâne așa o vreme și nu mai pot zăbovi prin aceste locuri mult timp. Așa că mă voi duce puțin acasă, în Di’alora. Dar nu voi sta mult! Iar când mă voi întoarce, am să-ți aduc cele mai bune brioșe cu zmeură pe care le pot găsi. Bine, Alwenn? îi spuse vrăjitorul.

— Nu poți pleca. Mai ales acum. Te vor prinde!

— Cred că v-am făcut deja destule probleme.

— Nu spune asta! îi spuse băiatul în timp ce lacrimile îi cădeau una câte una.

— Nu plânge după mine, strugurel. Au să-ți apară cearcăne, la fel ca bătrânului tău unchi.

Părinții lui Alwenn nu s-au putut abține să nu râdă prin tristețea lor la acea remarcă.

— Îți mulțumim foarte mult pentru tot ajutorul pe care ni l-ai acordat, Alkanzur. Toți nativii o fac, tatăl lui Alwenn își aplecă ușor capul, ținându-și soția și fiul aproape.

— Acolo! o voce dură și necunoscută strică momentul, făcând inimile tuturor să stea în loc pentru o clipă.

— Acum plec, puștiule, îi spuse Alkanzur.

— Unchiule, nu! Alwenn încercă cu disperare să-l oprească, dar fără niciun folos.

— Rămâneți aici și fiți în siguranță. Veți fi bine! spuse vrăjitorul înainte să părăsească tabăra.

La scurt timp, tot ce auzea Alwenn erau sunetele de agonie de la câțiva metri distanță, întrucât persoana pe care a tratat-o ​​ca parte din familie era pusă la pământ cu brutalitate.

Nu putea să stea acolo și să suporte.

Magii adevărați nu ar face asta. Magii adevărați ar fi curajoși și i-ar proteja pe cei dragi lor.

Așa că a fugit s-o facă.

— Alwenn! mama lui îl chemă înapoi. Nu o ascultă. Iar când îl găsi pe unchiul Zur la pământ și un gardian într-o armură neagră cu o sabie deasupra capului său, micul elf făcu primul lucru care îi veni în minte.

În clipa în care își întinse ambele mâini în fața lui, un fulger violet îl lovi pe soldat. Alkanzur făcu o vrajă și dispăru într-o ceață verde. Era în siguranță.

Magie.

Alwenn tocmai folosise magia.

Se uită în jos la palmele lui. Abia apoi își dădu seama ce însemnase asta cu adevărat.

Restul evenimentelor s-au întâmplat atât de repede încât cineva le-ar fi ratat dacă ar fi clipit. Alwenn începu să fugă, împiedicându-se de o piatră și căzând, o sabie aproape atingându-l. Dar tot ce putu vedea când ridică privirea era mama lui, protejându-l cu propriul ei corp, și un ultim zâmbet trist pe chipul ei înainte ca ea să se transforme în praf și să dispară în aer.

Alwenn rămase nemișcat ca o statuie, cu inima tremurândă. Doar vocea tatălui său îl făcu să privească în dreapta lui, unde arcașul încerca să tragă în gardian cu o săgeată îmbrăcată într-o flacără violet. Dar în clipa următoare fuse înjunghiat din spate de un alt soldat, iar, cu un zgomot de durere, corpul lui se făcu ceață și apoi dispăru, arcul și săgeata căzând la pământ.

— NU! strigă Alwenn întinzându-și mâna, încercând să oprească totul, să întoarcă timpul sau pur și simplu să-și aducă tatăl înapoi.

Acest lucru nu se putea întâmpla.

Nu lui. Nu în ziua aceea.

Îl durea pieptul și văzu sânge. Nu era sigur de ce sau când fusese rănit, dar îl ustura rău. Cei doi soldați care tocmai îi uciseeră mama și tatăl se apropiau încet de el.

Cu urechile pulsand, se chinui să se adune de la pământ și luă arcul si sageata care fuseseră abandonate. Fugi cât putu de repede în timp ce se ținea strâns de ele, indiferent de cât de grele erau sau de lipsa de aer din plămâni sau de cât de mult îl durea pieptul.

Tot ce a făcut a fost să alerge și să alerge și să alerge, adâncindu-se în pădurea întunecată, lovindu-se de ramuri și frunze în calea lui, până când în cele din urmă se simți neputincios și se lăsă să alunece în josul unui trunchi de copac, gâfâind violent.

Ochii lui erau un râu. Își voia mama înapoi. Își voia tatăl înapoi. Unde erau? Unde s-au dus? De ce era singur?

Strânse mai puternic lemnul de abanos în timp ce lăsa ploaia să-i cadă din ochi.

— Numai vina mea! scânci el.

Tot ce voia era să-l salveze pe Alkanzur. Dar în acel proces, părinții lui au fost uciși. A fost din cauza lui. Totul din cauza lui.

Era un criminal.

Sunetele nopții îl făcură pe băiat să tresară și să privească în toate direcțiile. Era îngrozit. Se rugă ca totul să fi fost un coșmar și să se trezească curând. Dar durerea din pieptul lui spunea altceva și pierderea de sânge îl amețea. Vederea i se întunecă încet și auzul i se stinse până când în cele din urmă închise ochii și adormi, fără să lase o clipă arcul și săgeata.

***

— Mamă! Vino aici, repede! O persoană are nevoie de ajutor!

— O, dragă, uită-te la rănile alea…

— Crezi că va reuși?

— Îl vom duce în oraș. Repede, ajută-mă!

— Hei, nu-ți face griji. Acum e în regulă. Sunt aici.

Capitolul I

Arcașul își stabili ținta. Apucă o săgeată din tolbă, își întinse arcul și se concentră. Inpiră. Expiră. Își simți ritmul inimii accelerând.

„Concentrează-te”, își spuse Alwenn, în timp ce vântul blând îi trecea prin pletele roșcate. „Concentrează-te.”

Ținta perfectă. Era gata să tragă.

— Alwenn! Fix omul pe care-l căutam! spuse uraganul unui elf care apăru din senin în fața lui.

„Nu el din nou”, gândi arcașul.

— Saka! Eram în mijlocul a ceva!

— Oh da. Să tragi prost, a remarcat elful cu părul negru.

Cel mai mare își dădu ochii peste cap.

— Trebuie să-ți ridici cotul mai sus… ține-ți degetele așa! îl instrui el, ajustând postura lui Alwenn. Și stai drept!

Alwenn nu era întotdeauna fericit când elful îl corecta.

— Știu ce fac. Mulțumesc, spuse el, forțând un zâmbet.

— Îmi pare rau, omule. E vina antrenamentului regal de tir cu arcul pe care am fost obligat să îl urmez de la patru ani. Greșelile sunt prea evidente,  recunoscu el, sărind pe piatra de langa el și făcându-se comod. Ronțăia un fel de prăjitură.

Alwenn nu spuse nimic și continuă să se concentreze asupra obiectivului său.

— Da! șopti Saka în timp ce se apropie de fața lui, mestecându-și mâncarea, amândoi privind în aceeași direcție. Doar încă puțin la stânga și ai nimerit!

— Încerc… cel mai în vârstă îşi coborî arcul şi se strădui să-şi recapete calmul. Încerc să mă concentrez în liniște, explică el cât mai frumos.

— O, bine. Liniște. Am înțeles.

— Mulțumesc.

Elful își reluă poziția. Era perfect. Trebuia doar să țintească puțin mai sus și…

— Totuși, în ce încerci să tragi?

— Am spus să taci! Alwenn explodă, pierzându-și cumpătul și eliberând săgeata blestemata în aer. Îngroziți, cei doi au urmat direcția haihui a săgeții în timp ce aceasta zbură printre copaci.

Au înghețat la auzul unui țipăt puternic.

Grăbindu-se să verifice ce sau pe cine lovise săgeata și temându-se de ce e mai rău, Alwenn fuse aproape ușurat când a văzut-o pe regina cu rochia blocată între o săgeată și un copac.

Aproape. Era regina până la urmă.

— Mamă! strigă Saka, alergând să o ajute. Esti bine?

— Oh, voi erați, băieți, regina Ren se relaxă.

— Îmi pare nespus de rău, Maiestate. A fost săgeata mea, își ceru scuze Alwenn.

— Dar a fost vina mea! Saka a încercă să-și asume măcar o parte din vină. Ținta lui a fost perfectă, dar am continuat să vorbesc și…

— Este în regulă, copii. Doar asigurați-vă că nu răniți pe nimeni în timp ce exersați.

— Am înţeles! Saka salută cu mâna peste frunte, asemenea unui soldat.

După ce regina a adunat tot ce avea nevoie de la plimbarea ei prin pădure, cei trei începură să se întoarcă la castel.

— Mă bucur să vă văd că practicați tirul cu arcul și manevrarea sabiei. Vă va fi de folos în zilele următoare, spuse regina.

— Serios? Pentru ce? Lelsa’shara nu a mai avut războaie sau bătălii de sute de ani, întrebă fiul ei.

Regina se opri.

— Îți voi vorbi despre această chestiune, îi spuse prințului, apoi și-a continuat drumul.

Cei doi tineri elfi se uitară îndoielnici unul la altul înainte de a o urma.

Când au ajuns la castelul On’svalorian, o clădire impunătoare, realizată în întregime din cristal albastru, regina și-a condus fiul în Camera Pietrei, care deținea una dintre Cele Patru Pietre, Acvamarinul din Nalyreth. Magia care conecta Cele Patru Pietre păstra Lelsa’shara în echilibru și armonie. Erau una dintre puținele dovezi care mențineau credința oamenilor în zeițele Nym și Aoora. De mulți ani au protejat cele patru popoare de conflicte și ostilități.

— Fiule, regina îi făcu semn lui Saka să intre.

Alwenn se opri în fața ușii.

— Intră, îi ceru ea arcașului.

— Eu… am crezut că este o chestiune privată, ezită Alwenn.

— Este, spuse ea. Dar acum faci parte din familie.

Tânărul elf își scărpină ceafa dar, în cele din urmă, păși înăuntru.

Alwenn era un Alma’thalorian. Regina îl primise la ea după ce ea și Saka l-au găsit rănit și aproape mort în pădure în urmă cu câțiva ani. Ar fi murit dacă nu ar fi fost ei. Nimeni nu știa prin ce a trecut și puțini oameni au îndrăznit să-l întrebe. Nu-i plăcea să vorbească despre sine și credea că unele lucruri ar trebui să rămână ascunse.

— Deci, ce se întâmplă? Întrebă prințul nerăbdător.  E de rau?

Regina oftă.

— Este piatra.

Saka făcu ochii mari. Se repezi spre centrul camerei circulare, unde bijuteria albastră era ținută pe un piedestal. Un fel de materie întunecată o infecta vizibil.

Alwenn nu-și putea lua ochii de la piatră.   

— Ce e asta? întrebă Saka uitându-se la mama lui. Arată a magie neagră.

— Poate.

— Dar nu înțeleg. Sufletul Aoorei e dispărut de ani de zile, afirmă Alwenn.

— Sper să ai dreptate, răspunse regina. Dar din cunoștințele mele, numai Zeița Întunericului ar putea face ca așa ceva să se întâmple uneia din Pietre.

Tăcerea se împrăștie în cameră.

— Cu siguranță putem face ceva! Poate… poate vrăji? Să găsim niște magi? Vindecători? Vindecători de pietre? Există așa ceva?

— Mă tem că este prea periculos acum, fiule, oftă regina. Cel mai bun lucru pe care îl putem face acum este să ne protejăm piatra și pe noi înșine. Așa că, până la noi ordine, nimeni nu va ieși și nimeni nu va intra în palat.

— Dar închiderea fizică a castelului nu va împiedica un spirit să intre, protestă Alwenn.

Elful ezită.

— Aș putea face o vrajă de protecție.

— Alwenn… Saka fu surprins.

— Aș putea încerca să-mi reînvii magia și…

— Alwenn, ai încetat să-ți folosești puterile cu ani în urmă, îi spuse regina calmă. Știu ce ar însemna pentru tine să le reînvii și este onorabil din partea ta să oferi asta, dar refuz politicos. Nu e vorba că nu am dori ajutorul tău, dar deocamdată cel mai bine ar fi ca piatra să rămână neatinsă.

— Dar eu…

Alwenn văzu clar expresia de “nu merită” de pe chipul reginei. Adevărul era că, deși voia să ajute cumva, era departe de a fi gata să-și reînvie puterile.

— Am înțeles, Maiestate.

Thalinmar era un ritual străvechi practicat de elfii de pretutindeni. Consta în câțiva elfi adunați în jurul unui foc de tabără, fiecare răspândindu-și propria magie sau propriul dar asupra lui unul câte unul. Unii elfi aveau darul de a cânta, sau magia vindecării. Unii pur și simplu își povesteau inima pe tavă. Unii alegeau să-și transmită energia în liniște. Fiecare elf era diferit, dar contribuția la ritual cu propria sa energie era esența ritualului.

După ce toată lumea își oferea energia focului, formau un cerc în jurul lui, ținându-se de mână, în timp ce dansau și cântau un cântec special. Se spunea că ori de câte ori își trimiteau energia sacră zeiței Nym, aceasta le oferea înapoi energie pozitivă și protecție.

Thalinmarul din acea seară a fost puțin diferit, deoarece nimeni nu avea voie să părăsească palatal, deci erau mai puțini elfi.

O elfă pe nume Seren începu ritualul. Era o profesoară: învăța tinerii elfi arta mânuirii săbiilor. Calculată și precisă cu mișcările ei, își lăsă sabia să alunece, tăind aerul. Sunetul de percuție și un flaut umpleau urechile ascuțite ale tuturor în timp ce ea dansa în jurul focului care își reflecta lumina pe pielea ei ciocolatie. Toți păreau relaxați, cu excepția lui Alwenn.

— Dansul ei cu sabia a fost uimitor! șopti Saka.

— Într-adevăr, răspunse Alwenn absent.

— Ești bine?

Nu s-a putut abține să nu simtă o ușoară teamă în stomac. Știa că nu erau în siguranță.

— Mă gândesc doar la ce ne-a spus mama ta.

— Relaxează-te, omule! Totul e bine! Toată lumea va fi în siguranță, sufletul rău va dispărea, nu trebuie să-ți faci griji! Saka încercă să-l calmeze, deși nu era nici el însuși destul de calm.

— Da, sigur. Va dispărea de la sine, spuse Alwenn sarcastic.

Pentru Alwenn, Saka părea a fi un băiat răsfățat și imatur căruia nu-i păsa prea mult de responsabilitățile sale. De cele mai multe ori, numai simpla sa existență îl enerva până la oase. Dar a ales să încerce să fie drăguț cu el. La urma urmei, el și mama lui îi salvaseră viața.

— Oricum, ai ceva pregătit? îl întrebă prințul.

— Pentru ce?

— Pentru Thalinmar…? Capul tău e sus în nori, nu glumă.

— Voi face ca de obicei.

Alwenn nu era niciodată dornic să cânte sau să vorbească în fața publicului, așa că mereu își rezumă actul la o scurtă rugăciune sau își trimitea energia într-o liniște completă.

— Dar e plictisitor. Întotdeauna stai acolo cu o față de “Am mâncat prea mult”!

Alwenn îl împinse pe Saka jucăuș, în timp ce continuau să-i privească pe ceilalți elfi. Era unul care cântă un cântec suav. Era unul care spuse o poveste, poate aceeași pe care o spunea întotdeauna. Elfi diferiți, de vârste diferite, fiecare emanând o stare de spirit diferită în jurul focului de tabără. Nu conta dacă erau talentați sau nu. Nu era nimeni care să-i critice, deoarece intențiile tuturor erau să creeze un loc sigur, plin de pace și bucurie.

— Poate că voi face ceva diferit, șopti Alwenn pentru sine.

La scurt timp veni rândul lui Saka. Tânărul elf se ridică în picioare în timp ce roșcatul îi ură noroc, cel mai tânăr răspunzând cu încredere că nu are nevoie, ca întotdeauna, în timp ce își flutură pletele castanii.

Performanțele lui Saka erau întotdeauna o surpriză. Venea cu ceva diferit de fiecare dată, de obicei dansând haotic în jurul focului sau cântând melodii inventate pe loc, care nu erau întotdeauna atât de bune, dar, cu toate acestea, făcea mereu publicul să zâmbească.

Saka se puse în fața publicului, începând să pocnească din degete într-un ritm destul de alert, cerând muzicienilor să-l însoțească. Începu să cânte.

            Azi m-am trezit,
            O gură mare de brioșă,
            Apoi am zis “Unde mi-e omul?”
            Sigur vrea și el o mostră!
            M-am dus să caut peste tot,
            Unde o fi? Nu stiu deloc!
            O, nu mai vad niciun semn!
            Iată-l, aici e: Alwenn!

            În jurul focului se auziră râsete în timp ce Alwenn își ascunse fața cu mâna stânjenit.

            Arcul drept la țintă-a pus,
            Am vorbit tare și s-a DUUUS!
            Când să vedem unde-a zburat,
            Prin rochia mamei, în copac!

În timp ce copiii din public erau vizibil amuzați de performanța haotică a tânărului prinț, anxietatea lui Alwenn creștea încet, știind că el urma. Dar gândurile i se opriră în momentul în care observă o ușoară incertitudine pe fața lui Saka, alături de o nevoie perpetuă de a-și ascunde mâna dreaptă la spate. Spectacolul prințului s-a încheiat cu o rundă de aplauze.

— Cum a fost?

— Excelent. Ce e cu mâna ta? îl întrebăAlwenn direct.

— Mâna mea? Nimic! E randul tau! Du-te!

Cel mai tânăr îl împinse pe Alwenn în fața publicului. Era atât de speriat încât era pe cale să vomite, dar se adună. Inspiră. Expiră. Când deschise gura să cânte, elfii care erau obișnuiți cu rugăciunea obișnuită a lui Alwenn s-au ridicat capetele să-l privească surprinși.

În pădure, în întuneric,

Era odată un băiat

Curajos, și-a tras săgeata

Din hău poporul și-a salvat.

Cu un fulger se lupta el

Să țină spiritele-n loc

Într-o zi va fi un rege

Cu mintea-un râu și pieptul foc.

Vocea lui adâncă și liniștitoare făcu seara tuturor puțin mai frumoasă. Când termină, privi în pământ, inundat de amintiri despre mama lui cântându-i acel cântec pentru a-l adormi.

Toți au rămas în tăcere pentru o secundă, uimiți de ceea ce tocmai auziseră. La scurt timp au început să-l felicite în ropote de aplauze, iar Saka nu s-a putut abține să nu arate un zâmbet cald la rândul lui.

Deoarece Alwenn fusese ultimul din rând, toată lumea se adună în jurul focului pentru a forma cercul ritualului. Elfii îi complimentau vocea și spuneau că le place cântecul. Dar când s-a uitat la cercul complet, prințul nu era nicăieri.

— Stați putin. Vin imediat.

Grupul îl așteptă pe Alwenn cu răbdare în timp ce începu să-l caute pe cel mai tânăr.

— Saka?

Nu erau multe locuri în care putea merge din cauza restricțiilor reginei, așa că era fie șemineul, fie grădina. Îndreptat spre grădină, într-un colț mic, fuse șocat să-l găsească pe băiat ghemuit cu capul ascuns în genunchi. Îi putea vedea doar spatele.

— Saka, ce s-a întâmplat? începu să întrebe.

Pe măsură ce se apropia, observă respirația grea a elfului. Când încercă să-l atingă, sufletul i se umplu de groază când și-a văzut prietenul întorcându-se cu o materie albastră-închis care îi corupea ochii și acoperindu-i pielea mâinii cu tot felul de litere într-o limbă necunoscută. Lămpile din grădină începură să pâlpâie. Alwenn se dădu înapoi.

Saka suspină printre lacrimi:

— Ajutor.

Descriere

După o greșeală care i-a făcut părinții să dispară, Alwenn și-a trăit întreaga viață învinuindu-se. Adoptat de regina Ren din On’svalor într-un castel luxos, cu baiatul ei obraznic si răsfățat, prințul Saka, un elf de vârsta lui, Alwenn nu-și dorește decât să întoarcă timpul înapoi și să-i aibă pe cei dragi în viața lui din nou. Dar când află de blestemul lui Saka, singura lui salvare fiind Acvamarinul din Nalyreth, regina regatului său natal, Alma’thalor, îi ofera un pact: în schimbul pietrei, ea îi va readuce la viață pe părinții săi.

Deși Alwenn este convins că el și Saka nu sunt deloc asemănători, mereu enervat de cântecele sale de călătorie și de stângăcia lui, află că prințul nu este la fel de nepăsător pe cât credea și de fapt se îngrijorează cu privire la viitorul său ca un rege bun pentru popor. Încet, își dă seama că nu ar reuși să se despartă de acel zâmbet al său.

Așa că acum va trebui să ia cea mai grea decizie din viața sa: să-l trădeze pe Saka în schimbul celor dragi sau să-și depășească teama de a renunța la trecut.

ALEXIA MATEAȘ